Trebuie să răbdăm cu bucurie voia lui Dumnezeu

Așa cum ceara, dacă nu se va încălzi și nu se va înmuia, nu va putea primi pecetea pe care vrem s-o imprimăm în ea, tot astfel și omul, dacă nu va fi încercat cu osteneli și neputințe, nu va putea primi de la Dumnezeu pecetea virtuții. De aceea Domnul i-a spus dumnezeiescului Pavel: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”[1]. Pentru aceasta și Pavel însuși se laudă cu aceste cuvinte: „Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”[2]. Încă și în Cartea Pildelor se scrie: „Pe cine îl iubește Domnul, îl ceartă, și bate pe tot fiul pe care îl primește”[3]. Apostolul spunând „neputințe” înțelege atacurile vrăjmașilor Crucii, care neîncetat se năpusteau și asupra lui și asupra tuturor Sfinților de atunci. Și aceasta, ca să nu se mândrească din pricina mulțimii descoperirilor sau mai degrabă să rămână în smerenie în starea lor de desăvârșire, și să păstreze darurile lui Dumnezeu prin repetatele lor înjosiri și umiliri.

Acum însă când noi spunem „neputințe”, înțelegem gândurile viclene și bolile trupești. Atunci, datorită faptului că trupurile Sfinților care se nevoiau împotriva păcatului primeau răni de moarte și diferite alte rele pătimiri, erau mai presus de patimile care intrau în firea omenească din pricina păcatului. Acum însă, deoarece s-a înmulțit, cu Harul lui Dumnezeu, pacea Bisericilor, nevoitorii evlaviei trebuie să fie încercați în trupul lor cu repetate boli, iar în suflet cu gânduri viclene. Și mai ales aceia în care cunoașterea duhovnicească lucrează cu tot felul de vestire simțită și lăuntrică, pentru a evita slava deșartă și orice gând de mândrie și să poată, așa cum am spus, să primească în inimile lor, cu multă smerenie, pecetea frumuseții dumnezeiești, potrivit cu ceea ce spune David: „Însemnatu-s-a peste noi lumina Feței Tale, Doamne”[4].

Așadar, trebuie să răbdăm cu bucurie voia lui Dumnezeu. Iar mulțimea bolilor, cât și lupta împotriva gândurilor diavolești, ni se va socoti ca o a doua mucenicie. Căci diavolul, care spunea atunci Sfinților Mucenici, prin gurile acelor stăpânitori nelegiuiți, să se lepede de Hristos și să se împărtășească de slava acestei lumi, stă și acum și spune neîncetat aceleași lucruri robilor lui Dumnezeu.

Acela care a făcut să sufere trupurile Sfinților și i-au chinuit cu nemilostivire pe cinstiții dascăli ai Evangheliei, prin mijlocirea celor care au slujit acelor diavolești cugetări, tot acela și acum aduce mărturisitorilor credinței diferite pătimiri, multe ocări și înjosiri. Și mai ales aceia care, pentru slava lui Dumnezeu, îi ajută cu multă bucurie pe săracii care rău pătimesc.

            De aceea este de trebuință să lucrăm cu încredere și răbdare mucenicia conștiinței, așa cum spune David: „Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine”[5]

[1] 2 Cor. 13, 9.

[2] Ibidem.

[3] Pilde 3, 12.

[4] Ps. 4, 6.

[5] Ps. 39, 1.

Total
1
Shares
Previous Post

Nașterea Maicii Domnului

Next Post

Inviolabilitatea liberului arbitru și voința omenească

Related Posts