Ioan Ianolide, misticul închisorilor comuniste

Calendarul memoriei ni-l înfățișează astăzi pe Ioan Ianolide, mărturisitor și memorialist al temnițelor comuniste […]. Destinul martiric al lui Ioan Ianolide, închis pentru aproape 23 de ani, se confundă cu drama României din a doua jumătate a veacului trecut, pentru care experiența comunistă a însemnat transformarea țării într-un imens gulag.

Cunoscut mai ales pentru prietenia apro­piată cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide își asumă ca o datorie mărturisitoare efortul de a transmite pos­te­rității testamentul spiritual al “Sfântului închisorilor”, cum a fost numit de Părintele Nicolae Steinhardt, a cărui biografie martirică o redă în volumul Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Redactat între anii 1981 şi 1984 și ascuns în cutii de lemn, manuscrisul lui Ianolide a ajuns în Occident după moartea lui, în februarie 1986, și a fost readus în țară după Revoluție, în 1990, de Părintele Constantin Voicescu și editat, în cele din urmă, de către Mănăstirea Diaconești.

Intitulată sugestiv, Întoarcerea la Hristos depășește granițele genului memorialistic și adresează publicului un îndemn profetic care izvorăște din propria expe­riență a autorului. Pentru Ioan Ianolide temnița este un spațiu al (re)întâlnirii cu Hristos, al convertirii luptei politice într-un efort duhovnicesc care zidește lăuntric un mărturisitor de neînfrânt în confruntarea spirituală cu noii prigonitori ai credinței.

Prin munca editorială a ace­leiași obști monahale au văzut lu­mina tiparului alte două volume aparținând lui Ioan Ianolide Deținutul profet (Bonifaciu, 2009) și Testamentul unui nebun (Bonifaciu, 2015), care transmit mesajul mărturisitor al acestuia în două ipostaze distincte. În Deținutul profet îl descoperim pe Ioan Ianolide asemenea unui proroc, care trage un semnal de alarmă asupra umanității aflate în derivă, pentru care singura soluție salvatoare este întoarcerea la Hristos. În schimb, Testamentul unui nebun este o lucrare greu încadrabilă, la granița dintre literatură și memorialistică, în care autorul transpune sub forma nuvelei propriul destin martiric.

Pentru Ioan Ianolide efortul mărturisirii reprezintă o datorie de a împlini în primul rând voința testamentară a lui Valeriu Gafencu, iar apoi de a face cunoscută jertfa pentru Hristos în temnițele comuniste. Conștient de limitele demersului său, izvorâte din imposibilitatea consultării altor surse, Ianolide își asumă totuși scrisul ca pe un „act de adevărată nebunie”, mai ales în condițiile supravegherii permanente din partea Securității.

Radiografierea vieții lui Ioan Ianolide își propune să înțeleagă momentele cruciale ale destinului unui mărturisitor, care afirmă cu tărie, la finalul vieții, părtășia cu Hristos: „La sfârşitul acestei amar­nice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină; Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!”

Capcanele dosarelor

Dacă Ioan Ianolide vorbește mai puțin despre sine în propriile scrieri memorialistice, în schimb, Securitatea documentează cu lux de amănunte parcursul carceral și perioada post-detenție. Dosarele Securității sunt expresia fidelă a perspectivei ideologice în care regimul comunist înțelegea lumea. Astfel, în paginile documentelor, întreaga activitate a deţinuţilor capătă accente politice, contrarevoluţionare: solidaritatea dintre deţinuţi devine ajutor legionar, preocupările culturale – profesarea doctrinei legionare, colportarea şi dezbaterea ştirilor interne şi internaţionale -, planuri politice în perspectiva eliberării, iar preocupările spirituale – misticism religios legionar.

„Veșmântul” ideologic al dosarelor Securității creează difi­cultăți în înțelegerea realităților carcerale, deoarece există riscul supralicitării dimensiunii politice a activității deținuților, amplificată de notele și rapoartele informative. Pe de altă parte, eliminarea totală a identității politice a celor închiși prejudiciază, de asemenea, onestitatea efortului analitic.

Depășirea barierei ideologice pe care limbajul dosarelor o ridică în fața realității, alături de evitarea generalizărilor și privilegierea persoanei, a experienței individuale, reprezintă un minim bagaj metodologic care trebuie să însoțească demersul istoric.

Aiudul și Grupul Misticilor

Născut în ianuarie 1919 în Dobrotești de Teleorman, Ioan Ianolide cade victimă confruntărilor politice dintre Ion Antonescu și legionari, fiind arestat în octombrie 1941 și condamnat o lună mai târziu la 25 de ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de Cruce.

După un scurt periplu prin închisorile Jilava și Văcărești, ajunge în 1942 în temnița Aiudului, unde se alătură grupului pe atunci în formare al misticilor, condus de Traian Trifan și Traian Marian și din care mai făceau parte Anghel (Arsenie) Papacioc, Vasile Serghie, Nicolae Mazăre, Marin Naidim, Virgil Maxim, Iulian Bălan, Dumitru Uţă, Constantin Ţoţea, dar mai ales Valeriu Gafencu, cu care leagă o strânsă prietenie duhovnicească.

Deţinuţii, deşi închişi pentru motive politice, aduceau în temniţă propriile frământări spirituale. Eşecul şi inutilitatea luptei politice, alături de conştientizarea „războiului cu patimile”, au fost premisele efortului duhovnicesc, aspecte pe care Ioan Ianolide le menționează: „În închisorile anilor 1941-1944, credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu, pentru că, deşi eram prigoniţi de o guvernare creştină, cumva îi negam autenticitatea şi ne străduiam să fim noi adevăraţii creştini. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a lui Dumnezeu”.

Aceste căutări erau amplificate de contextul carceral, în care foamea, torturile și izolarea îndreptau ochii deținuților către Hristos și creau condițiile unei vieți spirituale intense, în care se împleteau lecturile teologice (lucrări ale Sfinților Părinți – Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, sau cărți precum Patericul, Mântuirea păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos, Pelerinul rus), viața liturgică, mărturisirea gândurilor, dar mai ales rugăciunea inimii, al cărei catalizator era Valeriu Gafencu.

După actul de la 23 august 1944, o parte a deținuților politici sunt transferaţi la colonia de muncă de la Galda de Jos. Beneficiind de un regim semideschis, în care deținuții se autogospodăreau, „misticii” își continuă lucrarea duhovnicească, iar prin legătura cu părintele Arsenie Boca, mediată de surorile lui Valeriu Gafencu, intră în posesia primelor trei volume ale Filocaliei.

Târgu-Ocna sau „trăirea mistico-religioasă”

Anul 1948 aduce odată cu instaurarea deplină a regimului comunist și transformarea României într-un imens gulag. Duhul de înnoire duhovnicească din temniţa Aiudului s-a transferat împreună cu membrii grupului în toate închisorile comuniste, oferind modelul de supravieţuire pentru deţinuţi în faţa presiunilor şi a torturilor venite din partea noilor prigonitori ai lui Hristos.

Ioan Ianolide împreună cu un grup de deținuți, printre care se nu­mără Valeriu Gafencu și Gheor­ghe Jimboiu, ajung, în 1 iunie 1950, la închisoarea-sanatoriu Târgu-Ocna, după un periplu prin penitenciarele Jilava și Pitești. Numeroasele note și rapoarte informative ale Securității îl prezintă pe Ioan Ianolide în centrul activității de întrajutorare a deținuților, dar mai ales ca animator al vieții spirituale: „Popularizarea misticismului religios revine total deţinutului Ianolide Ioan, care în orice ocazie caută să arate celorlalţi că e păcat să faci rău altcuiva, că e bine să înlături toate pornirile rele, că adevărata viaţă este viaţa viitoare şi alte lucruri de felul acesta prin care caută să menţină în această situaţie elementele tinere”.

Etichetat de către admi­nistra­ție ca „trăire mistico-religioasă”, efortul duhovnicesc impresionează prin conformitatea cu principiile filocalice. Un informator nota cu fidelitate: „Ianolide Ioan spune că această trăire se realizează printr-o permanentă încordare a tuturor gândurilor omului la Dumnezeu. Acest exerciţiu trebuie făcut timp îndelungat şi că la un moment dat omul ajunge să simtă pe Dumnezeu care coboară deasupra capului său şi îl luminează, şi că din acel moment harul lui Dumnezeu intră în omul respectiv. De asemenea, Ianolide afirmă că, spunând în acest timp în mod permanent anumite rugăciuni scurte, ca de ex.: Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul, omul ajunge să spună apoi această rugăciune în mod automat. În urma acestui exerciţiu, omul ajunge să fie permanent însoţit de Dumnezeu şi să nu mai facă păcate, fiind deci un om perfect”.

După un periplu prin închisorile Caransebeș, Văcărești și Gherla, Ioan Ianolide ajunge în 1957 în temnița Aiudului, unde reîntâlnește o parte a grupului misticilor, printre care se numără părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Dumitru Uță sau Virgil Maxim.

Procesul credinței

Pentru activitatea de la Târgu-Ocna, în iunie 1959 se deschide un nou proces în care sunt incriminaţi toţi membrii grupului Ianolide, considerat „grup infracţional organizat”. Rechizitoriul şi motivarea condamnărilor devoalează modul în care Securitatea a instrumentalizat şi condamnat dintr-o perspectivă politică viaţa religioasă a deţinuţilor. Astfel, pentru regimul comunist, solidaritatea, meditaţia, rugăciunile în comun și efortul isihast reprezintă manifestări contrarevoluţionare, iar aprofundarea disciplinelor teologice în vederea hirotoniei se transformă în pregătire legionară.

Procesul se constituie într-un exemplu concludent al represiunii împotriva credinţei camuflate în spatele acuzaţiilor politice. Se relevă astfel identitatea reală a martirilor, a căror suferinţă pentru Hristos era asimilată unei activităţi legionare. Regimul practică în mod conştient această manipulare pentru a conspira scopurile ultime ale represiunii – decreştinarea omului.

Misticism și reeducare

În noul val represiv al anilor 1958/1959 se integrează şi debutul reeducării de la Aiud. Având ca scop imediat neutralizarea Mișcării Legionare și desolidarizarea celor închişi de propriul trecut politic, regimul și-a propus prin această acţiune şi anihilarea totală a credinţei – ca fundament al rezistenţei deţinuţilor.

Procesul reeducării a confirmat superioritatea rezistenței spirituale a misticilor, Ioan Ianolide având un rol fundamental în definirea acestei poziții caracterizate de centralitatea trăirii lui Hristos în dauna activismului politic.

Încă din debutul reeducării, un informator nota atitudinea „mistică” a lui Ioan Ianolide, care spunea că „nu vorbeşte ca un legionar […] şi că el se manifestă (sic!) prin aceia că lumea nu va trăi în linişte, dacă nu va pleca de la popor dragostea şi mila aproapelui, adică în mod conştient trebuie să treacă la încetarea urii şi vrajbei între oameni (s.n.). […] Cu alte cuvinte, Ianolide Ioan propagă o aşa-zisă dragoste de aproapele şi milă după biblie”.

Notele și rapoartele din finalul reeducării, primăvara lui 1964, ni-l prezintă pe Ioan Ianolide ca „mare apărător al dreptei cre­dinței ortodoxe, […] mentor și patriarh al luptei Bisericii și nației contra reprezentanților răului”, în jurul căruia se adună deținuți de toate categoriile pentru a-i asculta cuvântul de folos.

La eliberarea din detenție (31 iulie 1964), Ioan Ianolide pri­mește un fel de „certificat al mărturisirii” sub forma caracterizării făcute de comandantul penitenciarului, colonelul Gheorghe Crăciun: „El a creat aşa-numita grupare mistică, unde educaţia legionară se făcea în special pe linia mistico-religioasă. Tot timpul cât a fost în detenţie s-a ocupat de recrutarea de elemente, cărora să le facă educaţie mistică. dresaj mistic (tăietura și adnotarea se regăsesc în documentul original și aparțin colonelului Crăciun). La Penitenciarul Aiud a refuzat să participe la acţiunea cul­tural-educativă, declarând că aceasta contravine credinţei lui. A plecat în libertate ca un mistic încarnat, dezechilibrat mintal, care prin fanatismul său prezintă pericol de propagare a misticismului”.

Anonimatul sfințeniei

După o lungă perioadă de spitalizare, Ioan Ianolide se căsă­torește în 1965 cu Constanța Buzavelcă și reușește să se angajeze, cu mari greutăți, la o cooperativă meșteșugărească. Urmărit de Securitate, care îi montează microfoane la domiciliu, Ioan Ianolide menține legături discrete cu foști colegi de detenție (Constantin Voicescu, Mihai Lungeanu, Octa­vian Voinea, Florin Nicolae) și chiar cu membri ai Rugului Aprins, precum Alexandru Mironescu sau părintele Benedict Ghiuș.

Anchetat și hărțuit permanent, Ioan Ianolide impresionează prin conformitatea trăirii sale mistice cu moștenirea filocalică a Bisericii, un informator notând în aprilie 1974: „Ianolide în discuții considera că doctrina legionară a ajuns la un stadiu depășit și este înlocuită ca trăire cu înalta linie creștină, manifestând un misticism pronunțat, care se concretiza la el printr-o stare de rugăciune permanentă. Pretinde că o rugăciune scurtă de 10 cuvinte poate să o spună în 24 de ore de cca 20000 de ori” (sublinierea ofițerului).

Ioan Ianolide oferă răspunsul deplin la încercarea comunismului, împlinind în destinul său tradiția mistică și vocația martirică a Bisericii. Detașarea de lupta politică și asumarea deplină a credinței reprezintă premisele unui model de sfințenie în care jertfa martirică pentru Hristos în temnițele comuniste se transfigurează prin trăirea filocalică a rugăciunii inimii.

Testamentul lui Ioan Ianolide

15 mai 1985 Doresc să plec gol din lumea aceasta, precum gol am și venit în ea, și gol am trăit toată viața. Deci, trupul să-mi fie învelit într-un giulgiu alb. Având însă în vedere mentalitatea societății, spre a nu provoca scandal, să fiu înmormântat cu costumul negru cel vechi. Totul să fie foarte simplu. Chiar și serviciul religios să fie fără fast. Consider că nu e cazul să mi se facă pomeni conform datinilor, căci mi-am dăruit toată viața. Dar să se respecte acele obi­ceiuri care au devenit tra­diționale.

Nu am de lăsat decât sufletul meu și exemplul vieții mele. Sufletul l-am dorit desăvârșit, dar năzuința aceasta numai Domnul o va împlini. Viața mi-am dorit-o exemplară, dar n-a fost lipsită de erori, pe care le-am corectat cu severitate. Am căutat adevărul și l-am mărturisit cu sinceritate. De s-au strecurat erori în mărturisirile mele și în cercetările mele, le regret și doresc să fie corectate. Adevărul e Hristos, e spiritul Adevărului. Adevărul e unic, deși în lume El se prezintă într-o infinitate de unicități, căci în fiecare situație trebuie căutat unicul adevăr specific. Infinitatea adevărului lumii (existențial) dovedește unitatea adevărului unic divin (creaționist).

Nu port pică celor ce m-au chinuit și m-au nedreptățit toată viața, dar urăsc faptele răului ce bântuie lumea și cred că ele vor fi arse fără cruțare de Iisus Biruitorul.

Pentru a afla și bunii mei prieteni, pe care nu-i pot vedea, rog să se dea două zile anunț la „România Liberă”. Mor îmbră­țișându-i pe toți cu toată dragostea.

Dragoș Ursu

Sursa: http://ziarullumina.ro