Fiecare încercare, ce vine asupra noastră, este de la Dumnezeu. Ne înfricoșăm în fața încercării. Ne cuprinde frica. Sfârșitul ei nu-l cunoaștem. Doar un singur lucru trebuie să-l cunoaștem, că face parte din voia lui Dumnezeu. Desigur, noi nu știm măsura la cât putem ridica și ne neliniștim, întrebându-ne cum vom răbda ispita. Este neputința omenească, care ne însoțește în toată viața noastră.
De multe ori, încercările sunt multe și foarte dure, dar din această asprime, din bobocul plin de spini iese trandafirul frumos și înmiresmat. Tot astfel și după fiecare necaz, deși pare aspru, la sfârșit rezultatul este bun și aduce un dar de la Dumnezeu, care ne înarmează.
Când trece încercarea și suntem lăsați iarăși în seama puterilor omenești, spunem: „Dar cum am putut să fac răbdare în acea încercare, în acea durere, în acea lipsă, în acel necaz?”. Și totuși a fost depășit, fiindcă odată cu ispita vine și scăparea: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”[1]. Dumnezeu îngăduie ispita, dar în același timp dăruiește și puterea și răbdarea, pentru ca omul să poată rezista. Căci cum este cu putință ca firea omenească să o scoată la capăt cu aceste încercări foarte dure, dacă nu ar da Dumnezeu răbdare?
Aici în Occident s-a întâmplat să vizitez un spital. Acolo am văzut un om care avea o boală gravă de vreo 20 de ani. Gândiți-vă, de 20 de ani într-o salon de spital. L-am văzut cât de mult suferea și când l-am auzit, am înghețat cu totul. Ce să spui unui astfel de om? Chiar și numai atâția ani și ceea ce vedeam era pentru mine o învățătură năucitoare, o mustrare înfricoșătoare pentru mine, care nu sufeream. Unei doamne care se afla cu noi și a mers într-o altă zi să-i ofere ceva, el i-a spus profetic: „Acum când vei pleca, să iei aminte pe drum!”. Și într-adevăr, această doamnă a avut un accident pe drum și s-a izbăvit ca prin minune! De multe ori oamenii se curățesc atât de mult prin încercări, încât Dumnezeu le dăruiește un oarecare har.
Câtre sfârșitul Rugăciunii Domnești, ce ne-a învățat Însuși Hristos, Domnul nostru, spune: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean”[2]. Aici ne întrebăm, pe de o parte spune: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”[3] și „Ridică ispitele și nimeni nu se va mântui”. Vedem pe săracul Lazăr că prin suferință și răni s-a mântuit și a mers în sânul lui Avraam. În timp ce bogatul cu viața cea desfătătoare a mers în iad. Așadar, fără ispite nu merge nimeni în Rai. Însă de cealaltă parte însă ne învață să ne rugăm să nu cădem în ispite? Ca și cum vin în contradicție.
Când Hristos ne învață să răbdăm ispite, căci fără de ele nu ne mântuim, se referă la ispitele care sunt pedagogice, mântuitoare. Adică așa cum o mamă îl educă pe copilul ei și atunci când nu face bine, îi dă o palmă, ca să-l împiedice de la rău, să-l protejeze, ca să nu pătimească vreo pagubă, tot la fel face și Dumnezeu. Ispitele, pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să nu cădem în ele, ori de câte ori spunem Rugăciunea „Tatăl nostru”, sunt cele care vin din părăsirea lui Dumnezeu. Ispitele din părăsirea lui Dumnezeu vin atunci când omul are multă trufie. Nu trufia, care atunci când vine o alungăm și vine din nou și o războim. Nu, ci acea trufie care ne robește și ne umflă. Atunci îngăduie Dumnezeu o ispită pierzătoare, ca să ne zdrobim și astfel să ne vină mintea la loc și să părăsim calea greșită.
Nu cumva nici ispita lui Iuda nu a fost din părăsire? Nu a trăit împreună cu Hristos, nu i-a spălat Hristos picioarele, nu a mâncat împreună cu El Cina cea de Taină, nu a fost împărtășit și el? L-a împărtășit. Dar ce s-a întâmplat? Împreună cu Împărtășania a intrat în el diavolul, căci din multa lui trufie și răutate, a mers și l-a trădat pe Domnul. A fost părăsit de Harul lui Dumnezeu și apoi a devenit trădător. În astfel de ispite ne rugăm să nu cădem. Căci atunci ne vom afla într-o situație grea și se va primejdui mântuirea noastră veșnică. Când ne părăsește Harul lui Dumnezeu, putem ajunge chiar și la ucidere.
Vă voi spune o întâmplare, care arată în mod vădit această părăsire a lui Dumnezeu:
Odată în anii de demult era o sihăstrie mică. Acolo trăia o monahie. Se vede că datorită faptului că avea o viață curată și își făcea îndatoririle ei duhovnicești, mintea ei s-a umflat cu mândria.
Voia să repare mănăstirea ei și de aceea a angajat un meșter. Acela lucra acolo, dar cobora și jos în satul său. La cafenea ceilalți l-au întrebat:
– Unde lucrezi?
– La cutare sihăstrie.
Și așa cum mirenii obișnuiau să vorbească într-un limbaj murdar, i-au umflat mintea spunându-i:
– Tu mergi și lucrezi acolo și nu ai făcut nimic cu monahia?
I-au băgat gânduri de mândrie cum că „nu este bărbat…”, iar el a crezut că poate să o facă pe „șmecherul” și că nu trebuie să primească să fie umilit în halul acela.
A mers așadar într-o Duminică la sihăstrie, dar nu pentru a lucra. De îndată ce l-a văzut monahia, l-a întrebat:
– Cum de ai venit într-o astfel de zi, când nimeni nu lucrează?
Acela a început să cocheteze și să facă lucruri lumești. Monahia a înțeles despre ce este vorba și i-a spus:
– Vino în brațele mele, omule, și apoi mergi la casa ta. Aici ai venit ca să lucrezi, iar nu pentru astfel de lucruri. Eu sunt afierosită lui Dumnezeu.
Din toate aceste cuvinte, acela nu și-a dat seama. Locul era pustiu. Aceea era singură. El era mai puternic… De îndată ce a văzut că se primejduiește să fie siluită de acela, i-a spus:
– Bine, mă supun. Dar așteaptă puțin…
Atunci ea a intrat în mănăstire, chipurile să-i aducă cafea. Ia o secure pe ascuns și în timp ce acela bea cafeaua, l-a lovit pe la spate cu securea în cap și l-a omorât. Aceea l-a îngropat. Această monahie, ca să ajungă la această ucidere fără de voie, în numele curăției, înseamnă că a îngăduit Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost părăsită de Dumnezeu mai înainte datorită mândriei, El nu ar fi îngăduit să cadă în această ispită.
De aceste ispite venite din părăsire să ne rugăm în rugăciunea „Tatăl nostru” să ne izbăvească Dumnezeu și să nu le îngăduie. Celelalte ispite, precum bolile, necazurile, clevetirile, lipsirea de cele materiale fac parte din planul pedagogic al lui Dumnezeu pentru a ne smeri. Arată iubirea Lui părintească. Le îngăduie Dumnezeu spre curățirea noastră sau ca să devenim mai smeriți, mai simpli, mai răbdători și pentru că ne sunt spre sporire duhovnicească, ca să dobândim mai multă experiență, mai mult har și cununi și pentru alte motive. În tot cazul, ispita pedagogică ascunde un scop folositor.
Toți Sfinții au trecut prin aceste încercări. Primul care a fost încercat din greu a fost Hristos. Ce a spus înainte de a ridica Crucea, când a îngenucheat în Ghetsimani înainte de Răstignire: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!”[1]. Dacă se poate face și altfel mântuirea neamului omenesc, să nu beau paharul acesta. Dar dacă nu există altă cale și trebuie să mă jertfesc, facă-se voia Ta. Și a primit răspuns de la Însuși Părintele Său, că trebuie să înainteze spre Jertfa Crucii, căci altfel datoria neamului omenesc nu se șterge. Și ridicând Hristos Crucea precum Isaac a ridicat lemnele pentru jertfă, ca un alt Isaac S-a jertfit pe Sine și Și-a vărsat Sângele Său pentru mântuirea noastră.
Să ne rugăm pe cât putem, ca Dumnezeu să ne dea credință, răbdare în încercările și ascultare potrivit descoperirii voii Sale în viața noastră. Amin.
[1] Matei 26, 39.
[1] 1 Corinteni 10, 3.
[2] Matei 6, 13.
[3] Matei 10, 22.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
