Preot Ioan Istrati
Un copil de bani gata. Un fiu răzgâiat, obișnuit cu bunătățile. Scârbit de ascultarea față de tată, sătul de muncă pe moșia familiei, cu vise de evadare din menghina legilor. Cere averea care nu i se cuvine decât după moartea tatălui. Ca și cum tatăl aflat în fața lui era deja mort. Tupeu incomensurabil, îndrăzneală de cocalar. Nesimțire față de oftatul Părintelui, nepăsare față de frate și de tot ce a învățat în familie. Pleacă. E plin de bunătăți nemuncite. Îi fierbe sângele în vene de pofta cărnii, de miasmele păcatului, de uitarea adusă de patimi. E însetat după vinul desfrânării, cade mereu tot mai jos în obsesia pătimașă a morții. Averea i se subțiază, prostituatele se împuținează, mâncările și băuturile dispar. Vine sărăcia și foamea și remușcarea.
Și în minte răsar justificările strâmbe ale demonului. Tatăl tău nu te va primi. Ești un gunoi. Nu mai meriți nimic. E prea târziu. Stai aici între porci și mănâncă amarul mizeriei tale. Căderea e totală, murdăria e copleșitoare, ura pe cei ce au, invidia, scârba față de viață îl distrug.
Dar totuși ceva mai susură în adânc, ca un izvor neștiut. E glasul sângelui Părintelui lui. E chipul lui Dumnezeu din el, șters, murdărit, devastat de păcat. Își aduce aminte de soarele de acasă, de privirea tatălui, de pâinea caldă a inimii lui. În cocina porcilor, amintirea sfințeniei dintâi e cea mai cumplită rană. E un cuțit înfipt în inima lui de fiu ascultător mort printre străini. În întunericul cel mai dinafară al vieţii lui, simte necuprins dorul tatălui, durerea părintelui așteptând în zadar. E cutremurul mai presus de ființă al revoltei în fața morții. E demnitatea de fiu care se zbate printre mizeriile porcine.
Și inima i se rupe în bucăți, și pleacă scuturându-se de ciuma morții, murdar, zdrențuit, plin de bube, bolnav de neființă. Cade pe drum și înghite praful aspru și amar al străinătății. Vede în zare casa părintească și cade la pământ văzând umbra părintelui așteptând. E smuls din colb, și sărutat pe fața plină de mizerie, și strâns în brațele părintești, și mângâiat și îmbrățișat de mâinile care l-au învățat să trăiască. Și e spălat în lacrimile Tatălui și sfințit de Sângele mântuitor, și îmbrăcat cu haină împărătească și pus la masă ca un fiu, el, cel mai nemernic dintre oameni. Nu mai are nimic că averea și-a destrămat-o cu desfrânatele. Dar are inima Tatălui întreagă, și iubirea Lui infinită, și jertfa Fiului.
E istoria fiecăruia dintre noi. E autobiografia omului prin excelență. E istoria lumii. E planul lui Dumnezeu din veșnicie. E referatul umanității căzute, mântuite de Jertfa de Sine a lui Dumnezeu, Iubirea infinită.
