Istoria Vechiului Testament, timp al pregătirii descoperirii slavei lui Dumnezeu – Hristos Domnul

Duminica dinaintea Nașterii Domnului – a Sfinților Părinți după trup ai Domnului

Apostol Evrei 11, 9-10; 32-40

Fraților, Avraam, prin credință, a locuit vremelnic în pământul făgăduinței, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac și cu Iacov, cei dimpreună moștenitori ai aceleiași făgăduințe; căci aștepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meșter și lucrător este Dumnezeu. Și ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel și de proroci, care, prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă. Unele femei și-au luat pe morții lor înviați. Iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare. Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea.


Evanghelia Matei 1, 1-25

Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe lesei; lesei a născut pe regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe losia; losia a născut pe lehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon; După strămutarea în Babilon, lehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Măriei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos. Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, Mama Sa, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase, în ascuns. Și, cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul, care zice: «lată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu». Și, deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.


Biserica a rânduit ca Duminica dinaintea Nașterii Domnului să fie închinată Sfinților Părinți după trup ai Domnului. În Noul Testament întâlnim două genealogii importante, în Evangheliile după­ ­Matei și Luca, ambele având ca obiectiv descoperirea strămoșilor după trup ai Mântuitorului Hristos, ca dovadă de neclintit a istoricității Sale și a asumării de către Fiul lui Dumnezeu a umanității, în chip desăvârșit, în persoana unică a lui Hristos Domnul. „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” ne prezintă lista genealogică de la Patriarhul Avraam până la Hristos, organizată în trei grupe de câte 14 generații, în total 42 de nume. La citirea acestora, credinciosul care este mai puțin inițiat în textul revelat al Vechiului Testament ar putea deveni neatent, absent cu gândul de la lunga înșiruire de nume. Dar poposind duhovnicește la umbra Scripturii celei Vechi, poți înțelege, așa cum Sfinții Apostoli și, mai apoi, Sfinții Părinți au tâlcuit, că în spatele numelor și narațiunilor biblice despre strămoşii după trup ai Domnului este ascunsă taina credinței în venirea Răscumpărătorului promis proto­părinților: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fc 3, 15).

O istorie care conţine prezenţa lui Dumnezeu

Totodată, istoria veche a patriarhilor, judecătorilor, regilor și profeților biblici este una a teofaniilor, a descoperirii lui Dumnezeu în Lege și cuvânt scris, în fapte și minuni. Aceasta este o istorie sfântă, pentru că ascunde în ea prezența lui Dumnezeu viu și sfânt, receptată de oamenii cei aleși prin credință puternică, după cum Sfântul Apostol Pavel ne încredințează: „Avraam prin credinţă a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; căci aştepta cetatea cu temelii puternice al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu” (Evr. 11, 9-10). „Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evr. 11, 39-40).

Întăriți fiind de cuvintele profetice despre venirea lui Mesia, generații întregi au nădăjduit în Domnul și au exprimat acest lucru din adâncurile credinței lor. Patriarhul Iacov chiar și înainte de moarte arăta cu tărie această credință: „În ajutorul Tău nădăjduiesc, o, Doamne!” (Fc. 49, 18), iar psalmistul exclamă: „Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pe care ai gătit-o celor ce se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor ce nădăjduiesc în Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Ps. 30, 19). În momentele de cumpănă din istoria poporului ales, profeții au avut rolul de a încuraja pe contemporani, asigurându-i că prin credință vor birui încercările: „Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi” (Is 40, 31).

Oamenii ca mesageri ai Revelaţiei

Așa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, istoria orizontală a umanității se întâlnește cu istoria verticală, catabasică, a lui Dumnezeu în fiecare clipă a existenței noastre, ca o Cincizecime tainică. Chemați fiind la o lucrare specială de propovăduire, oamenii drepți și profeții devin mesageri ai Revelației, factori ai istoriei sfinte. Dar, întrucât omul nu poate cauza de la sine cre­dința, ci aceasta este sădită ca dar în el de sus, mărturia descoperirii lui Dumnezeu conduce la întâlnire în comuniune. Istoria sfântă este precum un drum, pe care omul călătorind Îl întâlnește pe Domnul. „Căile Domnului sunt desăvârşite, Cuvântul Domnului e lămurit prin foc. Şi scut este El tuturor celor ce nădăj­duiesc în El” (2 Rg 22, 31).

Teofaniile biblice veterotestamentare sunt pentru oamenii aleși de Dumnezeu încredințări ale Prezenței proniatoare în mijlocul poporului ales, cu toate că slava Domnului rămânea inaccesibilă, neperceptibilă și neînțe­leasă omului. Dumnezeu rămâne pentru omul vechi departe, oricât de aproape ar fi. Dovada e călătoria lui Hristos Înviat alături de Luca și Cleopa spre Emaus. Precum în întreg Vechiul Testament, cuvintele rostite pe cale pun ideile în relație, stabilesc legături și acorduri, într-un ima­ginar al minții. Doar comuniunea în jurul Pâinii este cea care descoperă omului realitatea, sensul prezenței mântuitoare!

Hristos, apropierea maximă între Dumnezeu şi om

Nașterea după trup a Domnului ne arată nu doar că Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit, S-a făcut trup (Ioan 1, 14) ca un cuprins al lui, ci a venit într-o familie, făcându-Se subiect omenesc de comuniune, întâmpinând umanitatea din imediata apropiere. „Dumnezeu S-a făcut tu la nivelul eului nostru”, zice părintele Stăniloae. Problema distanței dintre om și Dumnezeu, micșorată prin viața drepților din Vechiul Testament și prin cuvântările profetice, dar nefiind anulată, pri­mește rezolvarea finală prin apropierea maximă dintre umanitate și Dumnezeire în Hristos.

Și noi suntem dintre cei care nu L-am văzut cu ochii trupești pe Domnul, dar care acum, în experiența istorică și mistagogică a Bisericii, Îi simțim tainic și real prezența prin cuminecarea din Dumnezeiasca Euharistie. Aceasta este cea care ne pre­gătește pentru Venirea cea de-a Doua și care anticipează locuirea noastră cu Domnul în ceruri, în Împărăția Sa cea preasfântă. Credința, nădejdea și dragostea noastră sunt amplificate de Harul lucrător al Sfântului Duh în Biserică, încât situarea noastră în fața Altarului, cu evlavie, în rugăciune, devine vedere înainte a darurilor pregătite celor sfinți.

Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu 

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteți citi și:

Omilia Sfântului Luca al Crimeei – Sfinţii Părinţi după trup ai Domnului

Total
33
Shares
Previous Post

Colinde psaltice/bizantine – Corul Mănăstirii Sighișoara

Next Post

Viețile Sfinților – decembrie, ziua 19

Related Posts