În centrul Tesalonicului mașinile vin și pleacă. Motocicletele fac manevre printre mașinile care au umplut străzile orașului, încercând să ajungă mai repede la destinația lor. Autobuzele orașului sunt pline de lume. Orașul e plin de oameni de diferite vârste care lucrează, care caută de lucru, care merg la cumpărături, la o cafea, la școli și facultăți. Zgomotul orașului este amplificat de claxoane, de zgomotul tobelor de eșapament, de discuțiile oamenilor, de telefoanele mobile care sună ciudat și insistent.
Semaforul este roșu.
Geamul unei mașini este coborât, iar tânărul care stă la volan se desfătează de vacarmul armonios al orașului său. Radioul cântă încet. Tânărul ascultă cântări bizantine, care Îl laudă pe Domnul, care cer mila Lui și care Îl slavoslovesc. El însuși este psalt la una din bisericile orașului.
Semaforul este încă roșu.
Alături de el vine un taxi. Are și el geamul coborât. Nu este nici un călător înăuntrul, ci numai taximetristul, de vârstă mijlocie. Tine ușor volanul cu o mână, iar cu cealaltă parcă ar arăta spre cer. Ochii săi privesc în sus, nu se uită la semafor. Gura i se mișcă; spune ceva. Nu! Nu vorbește la mobil. Tânărul încearcă să absoarbă cuvintele lui.
Semaforul se face verde.
Claxonează din spatele lui și trebuie să plece. Dar la următorul semafor iarăși se găsesc alături. Cu geamurile coborâte, respiră amândoi același aer și ascultă același zgomot. Dar ce tot spune acest taximetrist? Îl privește cu insistență, încercând să prindă cuvintele cu ochii. Închide repede radioul. Acum îl poate auzi curat. Taximetristul cu glas, fără să se rușineze, rostește: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Iarăși și iarăși aceeași rugăciune. Uneori o spune cu glas tare, alteori încet.
Semaforul se face verde.
Pleacă, dar iarăși se opresc unul lângă altul la următorul semafor. Taximetristul se pierduse în rugăciune. Nu privește nici în stânga, nici în dreapta. Nu caută clienți, ci singurul lucru pe care-l face este să rostească rugăciunea. Un metanier mic apare dintr-odată în mâna sa. Pare că a plecat din oraș, deși se află în centrul lui.
Tânărul îl observă fără grai, fără suflare, ca și cum ar vedea un oarecare pustnic din pustie care a fost aruncat în mijlocul orașului. Geamurile fiind coborâte, auzea cum rugăciunea se rostea ritmic. Unul cu motocicleta se oprește lângă el. Casca sa nu-l împiedică să audă și el rugăciunea. Se întoarce spre taximetrist și-l privește cu insistență, ca și cum ar privi la un nebun care-și face nebuniile lui. Motociclistul îl ia în râs, îi adresează o vorbă jignitoare și pleacă. Dar taximetristul privește numai înainte. Își închide ochii. Aude totul, dar parcă nu aude nimic. Așteaptă să fie claxonat din spate, ca să-și deschidă ochii și să plece. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Semaforul se face verde.
Mașinile claxonează, dar taxiul nu se mișcă, ci rămâne pe loc ca un paraclis care nu se deplasează, ci numai îi trimite pe închinătorii lui la Cer. Nici tânărul de lângă el nu pleacă. Nu vrea să plece, până ce nu pleacă și taximetristul. Rămân amândoi în mijlocul orașului. Unul rugându-se neîncetat, iar celălalt făcându-se părtaș, numai prin vederea priveliștii, la Harului pe care-l primește primul.
Ochii taximetristului se deschid. Introduce maneta în viteza întâi, dar înainte de apăsa accelerația, își întoarce capul spre tânărul, care-l privea cu uimire. În sfârșit, ochii celor doi s-au întâlnit, cu geamurile larg deschise, la fel și cu inimile lor. În mijlocul zgomotului orașului, în mijlocul ocărilor și înjurăturilor pentru întârziere, în zgomotul claxonărilor celor grăbiți, a tobelor de eșapament, a sunetelor mobilelor, a batjocurilor celor de lângă el, se oprește și nu mai rostește rugăciunea. Se oprește ca să spună ceva tânărului, înainte de a-l pierde pentru totdeauna: „Îți mulțumesc că ai fost împreună cu mine, chiar și numai la aceste semafoare”. I-a zâmbit ca și cum l-ar fi îmbrățișat și a apăsat accelerația. Strada este goală și taxiul s-a pierdut. Tânărul însă a rămas acolo.
Semafor s-a făcut din nou roșu.
A rămas iarăși singur, cu geamul deschis. Lângă el s-a oprit o mașină, în care două tinere ascultă o muzică laică, zgomotoasă. Le-a văzut, l-au văzut și ele, însă nici o comuniune. Și-a întors capul înainte și și-a închis ochii, spunând în sinea sa: „Ce oameni există!”. Oameni care lucrează pentru o bucată de pâine și se roagă ca și pustnicii. Oameni din orașe care trăiesc ca asceții. Oameni obișnuiți care trăiesc stări mai presus de lume în taxiul lor, în magazinul lor, la munca lor, la casa lor.
Deja orașul a primit altă înfățișare în ochii lui. Seamănă cu refugiu de Sfinți, ca o arenă duhovnicească. Deja respiră un alt aer, plin de oxigen dumnezeiesc. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, a început să rostească și el.
Și semaforul s-a făcut verde…
