Iubitul meu frate în Hristos, îți doresc să fii bine! Astăzi am primit scrisoarea ta și-ți răspund la toate cele pe care mi le-ai scris. Cele pe care mi le ceri nu pretind nici timp, nici osteneală, pentru a mă gândi ce să-ți răspund.
Pentru mine rugăciunea minții este ca meșteșugul fiecăruia, deoarece o lucrez de treizeci și șase de ani și mai mult.
Când am venit în Sfântul Munte, i-am căutat mai întâi pe pustnicii care lucrau rugăciunea. Pe atunci- acum patruzeci de ani- existau mulți care aveau viață în ei înșiși. Oameni virtuoși, bătrânei din vechime. Dintre aceștia ne-am ales stareți și povățuitori.
Deci, lucrarea rugăciunii minții este să te silești pe tine însuți să rostești continuu, neîncetat, rugăciunea cu gura. La început repede, ca să nu apuce mintea să alcătuiască gânduri deșarte. Să iei aminte numai la cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Iar când aceasta se va face vreme îndelungată, mintea se va obișnui cu ea și o va rosti mereu. Și te îndulcești ca și cum ai avea miere în gură, din care pricină dorești s-o spui mereu. Iar dacă o lași, te mâhnești mult.
Când mintea se obișnuiește cu ea și se umple- o învață bine-, atunci o trimite în inimă. Fiindcă mintea este cea care hrănește sufletul și orice lucru bun sau rău vede sau aude, treaba ei este să-l coboare în inimă, unde este centrul puterii duhovnicești și trupești al omului, tronul minții. Când cel care se roagă își ține mintea ca să nu-și închipuie nimic, ci ia aminte numai la cuvintele rugăciunii, atunci răsuflând ușor, cu o oarecare silință și voință, o coboară în inimă și o ține înlăuntru ca într-o strânsoare, și rostește cu ritm rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.
La început spune de câteva ori rugăciunea și respiră o dată. Apoi, după ce mintea se obișnuiește să stea în inimă, spune la fiecare respirație o rugăciune. „Doamne Iisuse Hristoase” și inspiră, „miluiește-mă” și expiră. Iar aceasta se repetă până când Harul îl umbrește și începe să lucreze înlăuntrul sufletului. După aceasta totul este contemplație.
Rugăciunea se poate spune peste tot, și așezat, și în pat, și mergând, și stând în picioare. „Neîncetat vă rugați. Întru toate mulțumiți”, spune Apostolul. Nu trebuie să te rogi numai atunci când mergi să te culci, ci și în picioare, și așezat. Este nevoie de luptă. Când obosești, așază-te. Și iarăși ridică-te în picioare, ca să nu te prindă somnul.
Acestea se numesc „făptuire”. Îi arăți lui Dumnezeu intenția ta cea bună. Apoi totul depinde de El, dacă îți va da. Dumnezeu este începutul și sfârșitul. Harul Lui le lucrează pe toate. El este forța motrice.
Cum se naște și cum lucrează dragostea, ține de păzirea poruncilor. Când te scoli noaptea și te rogi, când îl vezi pe cel bolnav și-l compătimești, când îi vezi pe văduvă, pe orfani, pe bătrâni și-i miluiești, atunci te iubește Dumnezeu. Dar și tu Îl iubești. El iubește mai întâi și Își varsă Harul Său. Și noi aceleași din aceleași, „ale Tale dintru ale Tale”, Îi dăruim.
Dacă tu cauți să-L afli numai prin Rugăciune[1], să nu răsufli fără Rugăciune. Ia aminte numai să nu primești imaginații, deoarece Dumnezeu este fără formă, nu poate fi cuprins în imagini, fără culoare, este mai presus de desăvârșire. Nu poate fi supus raționamentelor. Lucrează ca o adiere subțire în cugetele noastre.
Umilința vine atunci când te gândești cât de mult L-ai mâhnit pe Dumnezeu, pe când Acela este atât de bun, atât de dulce, atât de milostiv, plin de dragoste, Care a fost răstignit și toate le-a pătimit pentru noi. Când cugeți la acestea și la altele pe care le-a pătimit Domnul, ele îți aduc umilință.
Așadar, dacă vei putea spune Rugăciunea cu voce și neîncetat, în două-trei luni te vei obișnui cu ea. Te va umbri Harul și te va răcori. Numai s-o spui cu voce, fără întrerupere. Iar când o va prelua mintea, atunci te vei odihni și nu o vei mai spune cu gura. Și iarăși, când o lasă mintea, începe gura. Toată silința trebuie dată limbii, la început, până ce te vei obișnui. După aceea în toți anii vieții tale o va spune mintea fără osteneală.
Când vei veni, așa cum spui, în Sfântul Munte, să vii să ne vezi. Dar atunci vom vorbi despre alte lucruri. Nu-ți va rămâne vreme pentru rugăciune. Rugăciunea o vei afla atunci când mintea ta va fi liniștită. Dacă vei merge pe la mănăstiri, în altă parte, mintea ți se va răspândi la acelea pe care le vei auzi și le vei vedea.
Eu sunt sigur că vei afla Rugăciunea. Nu te îndoi! Numai bate direct la ușa milei dumnezeiești și Hristos îți va deschide. Este cu neputință să nu-ți deschidă. Iubește-L mult, ca să primești mult. De dragostea ta pentru El, multă sau puțină, depinde dăruirea, multă sau puțină.
[1] Se referă la rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” sau „Rugăciunea minții“.
Extras din Mărturii ale experienței monahale– Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos.
