Un înțelept arab, înainte de a muri, a întocmit un testament, printre care a scris și următoarele: „Am închis toată averea mea în marele seif din biroul meu. Toate pe care le conține le cedez celui mai fericit om de pe pământ”.
După moartea sa zece mii de oameni au alergat la judecător ca să-l încredințeze că sunt cei mai fericiți oameni de pe pământ și că au dreptul la acea vistierie. Nu au lipsit certurile și strigătele. Pentru a preveni ceva mai rău, judecătorul s-a grăbit să declare că el este cel mai fericit dintre toți oamenii și că vistieria îi aparține. Și astfel aleargă cu entuziasm, deschide seiful și ce să vadă? În loc de comoară, erau câteva pietricele înfășurate într-o hârtie pe care scria: „Dacă într-adevăr ai fi fost cel mai fericit om de pe pământ, nu ai fi avut nevoie de banii mei”.
Iubirea de argint este boală. Este patimă care îl robește pe om și-l aruncă în cele mai înfricoșătoare legături ale patimilor. Pentru ca fiecare dintre noi să constate mărimea răului în care ne aruncă iubirea de argint, vă vom descrie două istorioare mici.
Într-o vapor, printre călători, se aflau și doi iubitori de argint. Corabia a naufragiat și lumea alerga să se izbăvească, lăsând toate lucrurile lor în cabinele vaporului. Cei doi iubitori de argint se străduiau să se folosească de situație pentru a-și împlini pofta lor chiar și în această clipă a naufragiului. Și astfel, unul alerga prin cabinele călătorilor ca să fure tot ceea ce găseau mai prețios, iar celălalt s-a așezat în cabina sa, a luat o hârtie și a început să-și inventarieze averea sa. Când au conștientizat situația, era deja târziu. S-au afundat în adâncul mării împreună cu patima lor.
A doua istorioară se referă la o tehnică pe care o folosesc africanii. Pentru a prinde maimuțele vii, africanii agață un săculeț cu orez într-un copac. Orezul este mâncarea preferată a maimuțelor. Însă sacul are deschizătura numai cât să încapă mâna goală animalului. Când însă apucă o mână de orez, este cu neputință s-o scoată din sac. Animalul merge spre copac, bagă mâna în sac și ia un pumn din preferatul lui orez. De îndată ce-și dă seama că nu o poate scoate, începe să se schimonosească, să se tulbure, să se zvârcolească, să se smucească cu putere. Însă osteneală zadarnică. Atunci negrul se apropie și o prinde cu lesnire. Maimuța nu avea decât să deschidă mâna, să cadă orezul pentru a-și afla libertatea, însă preferă robia, preferă moartea în loc să lepede prada.
În noaptea Joii celei Mari, când în Biserici se cântă Utrenia Vinerii Mari, auzim de la psalții noștri: „Astăzi Iuda lasă pe Învăţătorul şi primeşte pe diavolul; se orbeşte cu patima iubirii de bani, cade din lumină…” . Iuda iubea banii. Nu-i dorea numai, ci îi iubea. O patimă care a devenit turbare (Stihoavna Joii Mari), care i-a întunecat mintea. Și în vremea întunecării se săvârșește prinderea lui Hristos și sărutarea trădării. Rezultatul este cunoscut: În loc să urmeze calea pocăinței, urmează calea deznădejdii și a sinuciderii. Se alipește de unul dintre cei doi stăpâni. Ceea ce se poate întâmpla cu fiecare dintre noi. Însă nu poți sluji la doi stăpâni. Așadar, fiecare să aleagă cu frica lui Dumnezeu ceea ce îi este de folos.
Sursa: „Vimata”, ediție periodică pentru tineret a Sfintei Mitropolii a Kerkyrei, a Paxonului și a Insulelor Diapontice.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
