Iubirea fără de margini a lui Dumnezeu pentru noi

A vorbi despre iubire înseamnă a vorbi despre Dumnezeu, iar acest lucru nu are limite, Dumnezeu fiind nemărginit. Majoritatea religiilor valorizează dragostea, compasiunea şi empatia. Religia creştină este numită şi religia iubirii de oameni, căci, într-adevăr, „multe sunt cele care caracterizează creştinismul, dar mai mult decât toate şi mai puternică decât toate este dragostea reciprocă şi pacea“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 31, 1, la Evrei). Creştinismul consideră iubirea ca avându-şi rădăcinile în natura lui Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Ioan, teologul dragostei dumnezeieşti, exprimă plenitudinea fiinţei lui Dumnezeu prin cuvântul iubire: „Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el“ (I In, 4, 16).

Dumnezeu este iubire în Sine nu numai în raport cu omul şi cu întreaga lume; este iubire prin revărsarea Lui spre lume, dar era iubire şi înainte de a fi lumea. Iubirea presupune două sau mai multe persoane care se iubesc. Dumnezeu e Treime de Persoane, care Se iubesc, Se comunică reciproc şi Se împărtăşesc deopotrivă. Prin Hristos am aflat că Dumnezeu este iubire, că Dumnezeu ne este Tată iubitor, iar noi suntem fii ai Lui.

Dumnezeu – Iubitorul de oameni

Şi în rugăciunile şi slujbele Bisericii Ortodoxe, unul dintre cele mai semnificative nume divine sub care este adorat Dumnezeu este Iubitorul de oameni. Ritualul Liturghiei şi al tainelor, al laudelor şi ierurgiilor, întreg cultul ortodox cuprinde o mulţime de texte prin care se invocă iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni. Dumnezeu rămâne într-o transcendenţă inaccesibilă omului, după fiinţă, căci nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu (Ioan 1, 18; 4, 12). Totuşi, El Se revelează, Se manifestă în raport cu lumea pe care a zidit-o şi o susţine în fiinţă, prin energiile Sale. Harul iubirii de oameni lucrează în toată istoria căderii şi cea a mântuirii, căci „ce n-a făcut oare Dumnezeu ca să fie iubit de noi? Ce mijloc n-a întrebuinţat? Ce a trecut cu vederea? L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptăţească cu ceva, ci din contră bine făcându-ne şi încărcându-ne cu mii de bunătăţi. (…) Să ne gândim de câte ori Îl batjocorim chiar după miile de bunătăţi, şi cum El încă ne mângâie, de câte ori fugim de Dânsul, şi totuşi El nu ne trece cu vederea, ci apucă înaintea noastră şi ne atrage spre Dânsul. Dacă toate acestea le gândim, vom putea desigur să aprindem în noi acea poftă şi acea dragoste către El“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicarea Epistolei către Romani). De aceea, în alt loc, acelaşi Sfânt Părinte ne îndeamnă în felul următor: „Dumnezeu ne-a dat multe căi de mântuire; să nu le nesocotim“ (Omilii la Faptele Apostolilor XXI, 4).

Întruparea Fiului – descoperirea iubirii Sfintei Treimi

În operele lor, Părinţii Bisericii au făcut dese referiri la coborârea lui Hristos cea negrăită pentru noi, spre a ne face părtaşi dumnezeirii Sale. În literatura patristică s-a pus un deosebit accent pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, văzându-se în aceasta modalitatea prin care natura omenească poate să participe la slava dumnezeiască. Întruparea Cuvântului, adică coborârea Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane, constituie momentul central al istoriei. Întruparea Fiului înseamnă Revelaţia iubirii treimice: „Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul său Fiu, ca noi să trăim prin El (I In. 4, 9). Întreagă Sfânta Treime participă la Întruparea Domnului Hristos: în întreg Fiul, Care împlinea taina mântuirii noastre prin Întrupare Se afla întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându-Se, ci binevoind să Se întrupeze Fiul; şi în întreg Fiul se afla întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la Întruparea cea negrăită pentru noi“ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, răsp. 60, în Filocalia…, vol. III), Sfântul Maxim confirmând şi întărind astfel cuvântul Sfântului Pavel, care spune că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi“ (II Cor. 5, 19).

Iubirea lui Dumnezeu precede iubirea omului

Hristos rămâne de-a pururi Veşnicul îndrăgostit: „mai iubitor decât orice prieten, mai drept decât orice stăpân, mai mângâietor decât orice tată, mai întru noi decât orice mădular al nostru, mai de trebuinţă nouă decât chiar inima noastră“. Datoria noastră constă în a-I răspunde şi Lui cu iubirea noastră şi a răspunde tuturor oamenilor cu puterea iubirii ce ne-o dă El. În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Dumnezeu pururea voieşte să-Şi descopere şi să ne arate iubirea Sa faţă de noi, ca şi noi, înţelegând şi respectând marea Sa bunătate, să voim să-L iubim pe El“ (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, cuv. 10, în Filocalia…, vol. VI). De nu ne-ar fi atins cu iubirea Lui până în adâncurile inimii, noi nu L-am fi căutat. Ceea ce ne cere Hristos este să înţelegem cât de mult ne iubeşte El, căci această înţelegere este începutul iubirii de El şi al sălăşluirii Lui în noi: „Ai început să-L iubeşti pe Dumnezeu? Dumnezeu a început să locuiască în tine. Iubeşte pe Cel care a început să locuiască în tine pentru ca Desăvârşitul tău Locuitor să te desăvârşească şi pe tine“ (Fer. Augustin, Comentar la I Ioan, P.L., XXXV, col. 2043). Aşadar, noi Îl iubim pentru că am fost iubiţi de El mai întâi, şi astfel, uniţi cu El prin iubire, primim iubire din iubirea Lui faţă de noi care este infinită. Noi, cei care ne-am simţit iubiţi, sub îndrumarea Sfântului Duh, devenim mai iubitori. Noi, cei care ne-am simţit iertaţi, sub îndrumarea Sfântului Duh, devenim mai iertători. Noi, cei care ne-am simţit cercetaţi, sub îndrumarea Sfântului Duh, am devenit mai cinstiţi. Noi, cei care ne-am simţit vindecaţi, sub îndrumarea Sfântului Duh, devenim mai vindecători ai altora. Aşa cum „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi, arătând că Dumnezeu nu e departe de om, căci dă atâta valoare omului, încât se face şi el om“ (pr. Stăniloae, op.cit.), aşa şi noi să ne îndumnezeim pentru El, să răspundem cu iubire la iubirea Lui, şi să ne dăruim pe noi întregi, ca să-L primim pe El întreg, Hristos dorind să-Şi continue Întruparea în fiecare din noi. Referindu-se la răspunsul prompt şi pozitiv pe care omul e dator să-L dea Dumnezeului-Iubire, un scriitor creştin din primele secole scrie: „Tu ai dăruit inima Ta, Doamne, credincioşilor Tăi. Tu ne-ai dăruit nouă prietenia Ta, nu pentru că aveai nevoie de noi, ci că noi pururea avem nevoie de Tine … A devenit ca mine ca să pot să-l primesc pe El. Întru asemănarea mea S-a făcut ca să pot să mă îmbrac cu El. Şi nu m-am înfricoşat de El când L-am văzut, căci a fost îndurător cu mine. Ca firea mea a devenit, ca să-L pot înţelege. Şi chipul meu a luat, ca să nu-mi mai întorc faţa de la El“. (Odele lui Solomon – rugăciuni creştine din secolele I-II, p. 169).

Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a devenit fratele nostru 

Hristos S-a întrupat ca să sfinţească natura umană şi să-i confere posibilitatea îndumnezeirii. Sfântul Atanasie a rezumat astfel această dogmă: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu“ (De incarnatione Verbi, 54), dogmă ce constituie, de altfel, sinteza Ortodoxiei. Ideea aceasta o întâlnim în toată literatura patristică. El S-a făcut Fiu al omului, ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu, prin har. Deci, Hristos S-a împărtăşit de ale noastre, ca să ne facă pe noi părtaşi de ale Sale. Aceasta-i marea iubire a lui Hristos, că ne iubeşte şi nu vrea nimic în schimb pentru aceasta. Cât de minunată este taina iubirii! Ea-l face pe Dumnezeu om şi pe om dumnezeu. Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a devenit fratele nostru, iar Tatăl Său a devenit Tatăl nostru. Întruparea a devenit adevăr şi certitudine chiar pentru omul simplu, care a intuit că este singurul adevăr mântuitor, singura şansă a omului, datorată marii iubiri a lui Dumnezeu. O istorie din cartea Limonariu a lui Ioan Moshu, pe la sfârşitul secolului VI d.Hr., este grăitoare în acest sens. Ea relatează că, fiind osândit odată un ucigaş la decapitare, „venea în urma lui un monah, care voia să vadă cum îi taie capul. Pe când mergea pe cale, văzând pe călugăr că vine după el, îi zise: „N-ai, oare, avva, chilie sau n-ai ce face?“. „Negreşit, zise acela, am şi chilie şi treabă!“. „Atunci, îi spuse ucigaşul, pentru ce nu stai în chilie să-ţi plângi păcatele tale?“. „Aşa-i frate, zise monahul, nu mă prea îngrijesc de mântuirea sufletului meu. De asta vin, să văd cum ai să mori, ca măcar aşa să vin la pocăinţă“. „Mergi, avva, i-a spus ucigaşul. Şezi în chilia ta şi mulţumeşte lui Dumnezeu care ne-a mântuit. Odată ce S-a întrupat şi a murit Domnul pentru noi, omul nu mai moare de moarte veşnică“ (Ioan Moshu, Limonariu, cap. 71). Dumnezeu coboară printre oameni, Se face ca unul din ei, suferă şi Se jertfeşte în locul lor. Dacă în celelalte religii omul este cel care se jertfeşte, iar Dumnezeu Cel ce primeşte, în creştinism jertfitorul este mai ales Dumnezeu, omul fiind mai ales primitorul. Învierea lui Iisus Hristos este iubirea lui Dumnezeu care asigură biruinţa fiinţei umane, este pârga învierii noastre. Aceasta este adevărata iubire, aşa cum a înţeles-o şi Gabriel Marcel în celebra zicere: „A spune cuiva că-l iubeşti înseamnă a-i spune: „Tu nu vei muri niciodată“. Referindu-se la noianul de bunătăţi arătate de Hristos prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Sa, Petru Damaschinul spune: „Ce vom da în schimb Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Pentru noi Dumnezeu a venit între oameni; pentru firea cea stricată Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi. La cei nemulţumitori a venit Făcătorul de bine; la cei robiţi, Slobozitorul; la cei ce şedeau în întuneric Soarele dreptăţii; pe cruce, Cel fără patimă; în iad, Lumina; în moarte, Viaţa; Învierea pentru cei căzuţi. Către El vom striga: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru!“.

Sursa: ziarullumina.ro