Teodor Tiron, viteazul

Teodor, un tânăr frumos şi curajos, trăia în cetatea Amasyei. Era de neam bun și își dorea să fie ostaş, să lupte pentru dreptate şi adevăr. Fiind hotărât, cu dorinţa arzătoare spre împlinirea faptelor de vitejie, şi-a împlinit visul şi a ajuns soldat în armata romană. Era pe timpul domniei împăraţilor Maximian şi Maximin.

Nu era tânărul Teodor de mult timp intrat în oaste, când romanii au pornit persecuţia împotriva creştinilor. Împăraţii păgâni voiau ca toţi supuşii să creadă în zei. Astfel, au poruncit ca aceia care renunţă la credinţa în Hristos Dumnezeu să fie răsplătiţi cu cinste şi bogăţii. Iar creştinii care vor fi statornici în credinţa lor, să fie pedepsiţi aspru.

Teodor Tiron sau „Recrutul” era creştin. El nu se temea să-L mărturisească pe Hristos, doar simţea că încă nu este voia Iui Dumnezeu să-şi arate credinţa. Aşadar, Teodor a fost ales comandant peste oastea cea mai aleasă din toate cetele, care număra peste opt sute de ostaşi şi erau numiţi Margariți, adică tari și puternici.

La comanda generalului, Teodor a plecat cu oastea lui din Amasya și a mers în părţile Răsăritului. Aproape de locul unde-şi aşezaseră tabăra, era o pădure în care trăia o fiară înfricoşătoare. Prin felul în care acea fiară se deplasa, se târa, mai degrabă, trunchiurile copacilor din jur erau dezrădăcinate. Mulţi oameni, de teama cumplitei făpturi, şi-au lăsat pământurile pe care le aveau acolo şi au plecat în alte ţinuturi.

Într-o zi, auzind despre balaurul cel infricoşător, tânărul soldat a plecat din tabăra recruţilor să-l găsească. A căutat fiara multă vreme. Fiind obosit, s-a oprit să se odihnească, Atunci, o femeie, care s-a întâmplat să treacă prin locul acela, l-a văzut pe Teodor dormind. S-a dus şi I-a deşteptat, zicându-i cu lacrimi:

– O! frumosule tânăr, de vrei să rămâi in viaţă, fugi din locul acesta! Aici îşi trăieşte veacul un balaur înfricosător şi oamenii se feresc să se apropie.

– Cine eşti tu? a întrebat-o Teodor pe femeie, abia dezmeticit.

– Sunt o femeie sărmană şi am moştenit aici pământ, de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, vreau să-l părăsesc, pentru că am văzut cu ochii mei cum au murit oameni… Pe mine m-a păzit Dumnezeu până acum. Nu mai zăbovi, băiete, pe meleagurile acestea, dacă ţii la viaţa ta!

– Nu te teme, îi zise atunci Teodor femeii. Astăzi te voi elibera de această fiară, căci Domnul meu, Iisus Hristos, va slăbi puterea ei. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire.

Acestea fiind zise, tânărul comandant şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi, plin de curaj, s-a cufundat pădure. De cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul infricoşător, căci din ochii lui parcă ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar Teodor şi-a făcut cruce, a alergat înspre balaur şi l-a lovit cu suliţa. Balaurul a şuierat de durere, s-a zvărcolit, apoi s-a învârtit de câteva ori şi a căzut răpus.

Era tare bucuros Teodor că a învins fiara, dar mai bucuros era că acum cunoştea voia lui Durnnezeu. Ştia că, de vreme ce a biruit fără teamă acea îngrozitoare fiară, va avea puterea să înfrunte şi pe păgânii cei necredincioşi.

Întorcându-se în tabără, a văzut că soldaţii se pregăteau să jertfească idolilor. Teodor Tiron s-a dus în cortul său, ştiind că va fi şi el chemat. Simţea că îi freamătă sufletul, că inima îi bate aşa tare, de parcă ar vrea să iasă din piept. Astfel se simţea înaintea fiecărei bătălii: era dornic să lupte cât mai repede și să-i învingă pe duşmani. De data aceasta, pe lângă nerăbdare, simţea o bucurie minunată şi o aşezare lăuntrică pe care n-a mai trăit-o până atunci. Nu-i era niciun pic teamă şi, pentru a primi cum se cuvine cele ce urmau se întâmple, a început să se roage:

– Doamne al cerului şi al pământului, Cel ce eşti cu noi în tot ceasul, întăreşte-mă. Ajută-mă să liniştesc freamătul inimii mele şi să înving vrăjmaşul care vrea sufletul meu, cu armele credinţei şi ale dragostei. Dă-mi răbdare să îndur chinurile la care voi fi supus, să Te pot mărturisi până în ultima clipă!

Generalul, aflând că tânărul soldat este creştin, a adunat toată oastea şi l-a chemat să jertfească zeilor. Dar Teodor, cu multă îndrăzneală şi curaj, i-a răspuns:

– Eu sunt creştin şi cred în Hristos, Dumnezeu cel adevărat şi Lui voiesc să-I jertfesc, nu zeilor voștri.

Generalul gândi că poate totuşi e doar un moft al tânărului luptător. Nu putea inţelege cum este posibil ca unul dintre cei mai buni comandanţi ai lui poate să ajungă creştin. Aşa că a tot insistat pe Iângă Teodor, i-a promis multe bogăţii și onoruri, doar să renunţe la credinţă. Văzând că Teodor este de neînduplecat, a hotărât să-l mai lase câteva zile să se gândească bine şi să aleagă ceea ce-i este de folos. Teodor se ruga neîncetat, Îl lăuda pe Dumnezeu şi Îi mulţumea că i-a dăruit bucuria de a-L cunoaşte. Nici vorbă să-şi schimbe gândul.

Atunci tânărul creştin a fost supus multor chinuri din care a ieşit nevătămat, tot rugându-se Domnului. Și, cum Durnnezeu împlineşte toate dorinţele noastre cele spre mântuire, a împlinit şi ultima rugăciune viteazului Teodor:

– Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mântuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mântuirii şi cum să venim la Împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica Ta Împărăţie şi-l rânduieşte cu sufletele Sfinţilor Tăi, căci, îndrăznind întru Tine, am răbdat chinurile şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să vin la tine.

Astfel, Sfântul Teodor, ostaş al lui Hristos, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Ştiai că, în Biserica Ortodoxă, obiceiul de a pregăti coliva pentru pomenirea celor adormiţi este legat de o minune a Sfântului Teodor Tiron?

Se spune că, după mai mult timp de la trecerea Sfântului Teodor Recrutul la cele veşnice, Împăratul vremii aceleia, lulian Apostatul, se bucura să le facă rău creştinilor. Aşadar, la începutul Postului Mare, în secret, a stropit fructele şi legumele din pieţe cu sângele animalelor aduse ca jertfă idolilor, cu gândul de a strica obiceiul creştinilor de a posti. Aceştia urmau să se împărtăşească, după ce au consurnat alimentele stropite cu sânge, fără să ştie. Sfântul Teodor i-a salvat, arătându-se în vis arhiereului Eudoxie şi spunându-i cele intâmplate. De asemenea, i-a îndemnat pe creştini să fiarbă grâu și să-l mănânce, îndulcit cu miere. Aşa au pregătit coliva, adică grâul fiert şi îndulcit, iar de bucatele din târg nu s-au atins.

De atunci şi până acum, în prima sâmbătă din Postul Mare, creştinii ortodocşi aduc colivă la Biserică, săvârşesc pomenirea minunii din zilele acelea îndepărtate, pentru a-şi aminti de milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu și ajutorul Sfântului Teodor.

Extras din 12 luptători și eroi adevărați – Florina Jinga, Editura Nepsis.

Total
275
Shares
Previous Post

Viețile Sfinților – martie, ziua 12

Next Post

Sfântul Simeon Noul Teolog despre calitățile părintelui duhovnicesc

Related Posts