Preot Ioan Bădiliţă
Când citești sau asculți Evanghelia întâlnirii dintre Iisus și femeia canaaneancă, te așezi, instinctiv, în genunchi. De uimire. Îți curg lacrimile de parcă ai fi o fântână arteziană din Piața Unirii în mijlocul verii și pe marginea căreia hulubii ieșeni își recită jurnalele de călătorie. Pur și simplu n-ai cum să rămâi în picioare. Da, știu că nu se îngenunchează Duminica. Dar, prietene, aici e ceva care întrece orice dram de rațiune umană, pricepi? L-ai auzit pe Domnul? „Oh, femeie, mare-i credința ta!” Dumnezeu e uluit. Mai că S-ar pune și El în genunchi. S-a oprit din drum, la fel ca soarele pe cer în timpul lui Iosua fiul lui Navi, ca s-o admire, s-o contemple, s-o fericească pe mama cu inimă de leu. S-o înscrie pe veci în cartea vieții, ca și pe văduva din Sarepta Sidonului, hrănitoarea de profeți, ca și pe femeia care I-a uns capul cu mir, vărsat boierește din alabastrul sufletului ei plâns. Nu i-a păsat că Domnul nu i-a răspuns la strigare. „Cel ce are cu adevărat cuvântul lui Iisus, acela poate să audă chiar și tăcerea Lui”, ne încredințează Sfântul Ignatie Teoforul. Cuvântul era viu în ea. Clocotea. Dădea pe dinafară. De aceea nu a făcut vreun pas înapoi nici când El Şi-a limitat spațiul misiunii. „Doamne, ajută-mă! Să știi că mă voi ține de Tine ca un scai între ciucuri, ca o umbră pe asfalt, până când mă vei milui, auzi?”
Draga de ea. Cum și-a luat sabia cu două tăișuri – dragostea de mamă și încrederea în Iisus – și și-a croit potecă spre inima Domnului, retezând toate barierele culturale și religioase care o țineau priponită în ochii unei lumi specializate în legi dar sterpe în dragoste. Nu, nu s-a supărat nici când Domnul a numit-o cățelușă. Pentru acea vreme, a numi pe cineva „câine” era insultă maximă. Și nu ai cum să nu te întrebi de ce Iisus o ține în șah continuu? Ce ai de gând, Doamne? Doar știi că fiică-sa îi întoarce casa pe dos, zbiară, își zgârâie obrajii, nu mănâncă, umblă ca scrântita pe dealuri, vorbește în somn. De ce mai chinui și Tu biata femeie cu indiferență și cuvinte aspre? „Oh, cât aș vrea să-ți pot arăta, atunci când ești singur în întuneric, lumina uluitoare a propriei tale ființe”, zice poetul meu drag, Hafiz. Da, Doamne, Tu faci cu ea ca și cu Zaheu, atletul sicomorilor. Scoți la iveală tot ce este mai frumos, mai de preț în om. Acolo unde noi vedem răutate și întuneric, Tu vezi frumosul infinit, Tu vezi propria Ta strălucire metasolară, ascunsă în adâncul nostru ca o rochie de mireasă pierdută într-un pod cu vechituri. Da, Doamne, știu ce faci. Tu Te porți cu femeia canaaneancă la fel ca un fotograf care merge în camera obscură pentru a developa filmul fotografic. Și ce splendoare de Icoană ți-a ieșit! „Da, Doamne, știu că în ochii Tăi sunt o cățelușă și nu merit nimic. Dar ai văzut, Doamne, cum dau cățelușii din coadă când le scapi un colț de pâine sub masă? Ce mare sărbătoare e pentru ei orice fărâmitură care le alunecă pe gâtlejul uscat! Tu ești Domnul meu. Știu că numai Tu ne poți vindeca. Și pe fata mea de boală, și pe mine de durere. Hai, aruncă-mi din mers o miridă din prescura inimii Tale și mă voi sătura”.
Oh, femeie, ești atât de frumoasă!
Inima ta L-a înghițit pe Dumnezeu cu totul.
De aceea îți voi săruta mereu numele scris pe fila Evangheliei. Ca să-mi sfințesc buzele cu numele iubirii unei mame care nu știe ce înseamnă să renunți. În numele iubirii unei femei în fața căreia Dumnezeu S-a mirat ca un îndrăgostit care vede pentru prima data chipul miresei în ziua nunții…
