Preot Ioan Istrati
S-a născut un bebeluș. E o scumpete, se întoarce spre sânul mamei, papă tot, se mișcă, doarme adânc. Dar nu privește pe nimeni în ochi. Nu focalizează, nu zâmbește celor din jur. Pe măsură ce crește, părinții își dau seama că orbitele lui sunt oarbe și uscate. Nu vede deloc. Mama îi explică lumea, imită sunete, cuvinte, propoziții, dar cât de sărac e limbajul cuvintelor în fața galaxiilor de lumină ale firii. Un copil trist, care plânge din ochii orbi. Învață să meargă, mai bine zis să-și zdrobească picioarele de pietrele drăcești. Totul îl lovește. E batjocorit de ceilalți copii. Îl pun să cerșească în colțul drumului, în praful durerii. Își duce viața tânguindu-se în întuneric. Ca o privighetoare în cușca beznelor. Zeci de ani.
Când vine Dumnezeul întrupat la el, îl apucă de mână. Scuipă pe pământ și face tină, noroi și îl unge pe ochi. Degetele Celui ce a zidit constelațiile intră adânc în orbitele goale. Și ele ard de lumină.
Și retina moartă se umple de străluciri, și cristalinul devine străveziu la Lumina universului, mai curată decât cristalul. Și orbitele oarbe devin sori care orbitează în jurul Cuvântului.
Se sfărâmă pe sine de durerea bucuriei, inima i se zbate să se spargă în piept. Lumina intră în el într-un infinit de nuanțe și tot universul pipăit inutil într-o viață capătă sens. L-ar îmbrățișa pe Iisus să moară în brațele lui, dar e plin de praf și a devenit un izvor de lacrimi. Nu mai clipește de frică să nu intre iar în întuneric și lacrimile lui nu îi mai opresc vederea, ci devin lentile care măresc Icoana veșniciei din fața Lui. Și devine prooroc si apostol. Analfabet, în colbul drumului, orbul din naștere a învățat cea mare dogmă a veacurilor. Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoși. Auziți ce spune? Toată poleiala oligofrenă a puterii, toată slava deșartă a lumii, iluzia dominației, toată moartea lumii e în aceste cuvinte. Dumnezeu e puterea celor care Îl iubesc.
Și apoi zice: din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naștere. Știa de o viață că era condamnat pentru totdeauna la un veac de întuneric, afară dacă Lumina infinită a Treimii nu i-ar fi sărutat bezna din orbite. Simte gustul gurii lui Dumnezeu cum se transformă în lumină în el.
Dumnezeu Își alege apostolii dintre cei zdrobiți. El poate sfărâma întunericul iadului din noi. Merge până în bolgiile suferinței noastre uriașe și alină, mângâie, luminează, sărută, mântuiește.
