Jertfa pe cruce a lui Hristos

În fiecare Săptămână Mare participăm și trăim Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Ascultăm acele sfinte cuvinte ale Evangheliei, pe care Biserica noastră Ortodoxă ni le pune înainte pentru a întipări toate acele reprezentări sfinte ale Patimilor cât mai viu cu putință în sufletele creștinilor și astfel să le ajute să pătrundă adânc în noima tainei Răstignirii Sale.

Viața lui Hristos, de la naștere până la Învierea Sa a fost un martiriu. S-a născut atât de smerit, fără zgomot, în ieslea dobitoacelor necuvântătoare, fără să prindă cineva de veste. După naștere, fiind prigonit, a plecat în Egipt și apoi S-a întors. Prin felul cum a trăit cei treizeci și trei de ani ai Săi pe pământ, ne-a lăsat o pildă de sfințenie, ne-a învățat cum trebuie să trăiască fiecare creștin. Iar când a ajuns la vremea activității publice, a început să meargă prin toată Iudeea și să propovăduiască Evanghelia pocăinței și a întoarcerii, săvârșind minuni. Toate aceste minuni și faptul că oamenii Îl slăveau pentru ele, au stârnit invidie și vrăjmășie din partea arhiereilor, a cărturarilor și a fariseilor, care se sfătuiau cum să-L prindă și să-L omoare, pentru că „pizma nu știe să aleagă cele de folos”.

Înainte de prinderea și Răstignirea Sa, a vrut să le predea celor doisprezece ucenici ai Săi Taina Sfintei Euharistii la Cina cea de taină, unde le-a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu”¹. Iar după ce le-a predat această mare Taină, a urmat trădarea și prinderea Sa.

Ucenicul care nu L-a urmat pe Domnul cu multă credință, ci avea o stare de împătimire înlăuntrul său, s-a făcut acea unealtă care L-a condus la cruce. Ce voia Iuda să vadă mai mult decât semnele și minunile pe care le-a văzut în viața lui Hristos? Însă, din pricina răutății sale, fiind părăsit de Harul lui Dumnezeu, s-a făcut trădător. El este cel mai mare păcătos de pe pământ, care L-a trădat pe Hristos pentru câțiva arginți. Câți dintre noi nu Îl trădăm prin faptele noastre, care aduc necinstire lui Dumnezeu și mai ales atunci când nu mărturisim credința noastră, acolo unde trebuie.

Și a ridicat Domnul Crucea îndreptându-se spre Golgota, după ce a suferit o mare necinstire. Nu suntem noi oamenii vrednici de această jertfă supremă a lui Hristos. Nimeni nu ne-a iubit precum Domnul și nimeni nu a fost hulit și batjocorit ca El. Ați simțit vreodată în suflet mucenicia lui Hristos? Ați conștientizat durerile pe care le-a suferit? Puteți să vă închipuiți cum un om, un rob și-a ridicat mâna și i-a dat o palmă lui Hristos? Dumnezeiasca Față a fost pălmuită de un om netemător de Dumnezeu, de un om păcătos! Iar Hristos S-a mâniat? S-a împotrivit? Nu, ci numai a spus: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?”². Iar noi oamenii, care suntem din fire smeriți, vrednici de plâns, păcătoși și vrednici de toată osânda, nu numai palme nu primim, dar nici măcar un simplu cuvânt, o jignire, o ușoară mustrare. Îndată sare trufia și ne împotrivim.

Ați văzut vreodată cum este biciuit un om și mai ales cum era biciuit în vechime? Și aceasta Domnul a răbdat-o pentru noi. Doar să ni-L închipuim pe Domnul nostru Iisus Hristos, legat de stâlp, cu cununa de spini pe cap și ostașii care Îl batjocoreau și Îl biciuiau pe trupul gol, din care curgea sânge, provocându-I dureri trupești și sufletești înfricoșătoare și este de ajuns să ne cutremurăm și să înțelegem greutatea răspunderii noastre față de dragostea Sa. Așa cum sângele Său curgea șiroaie din preacuratul Său Trup, tot astfel și dragostea Sa pentru om era foarte mare.

După chinurile pricinuite de biciuire, Pilat L-a dus pe Hristos în afara pretoriului, în locul pardosit cu pietre, ca să-L înfățișeze înaintea poporului evreiesc, care era îndemnat de cărturari și farisei să strige hotărârea de osândire: „Răstignește-L, răstignește-L!”. Ca ighemon, Pilat putea să-L elibereze pe Hristos, însă se temea de popor și, ca să-i mulțumească, a înăbușit adevărul. Le-a cerut părerea și a făcut pe placul poporului, cu toate că știa că Domnul este nevinovat.

Noi ortodocșii avem o icoană, care înfățișează Patimile Domnului, despre care pot spune că este cea mai sfântă dintre icoanele care împodobesc bisericile noastre. Se numește „Iată omul” și Îl înfățișează pe Domnul în pretoriu, cu haina roșie și cu cununa de spini pe Preacuratul Său Cap, cu trestia și cu sângele curgând din trupul Său, care era tot o rană, așa cum l-a arătat Pilat înaintea poporului, după ce fusese batjocorit. Această icoană este foarte expresivă, deoarece Domnul stă cu atâta smerenie înaintea acestui popor necredincios. Această smerenie desăvârșită a lui Hristos este aceea care L-a făcut să rabde toată această nedreptate din partea arhiereilor, a cărturarilor și fariseilor și toată cruzimea ostașilor și să urce cu Crucea în spate pe Sfânta Golgota. A ridicat Crucea, după cum a ridicat și toate păcatele omenirii!

Gândiți-vă acum că loveau cununa de spini cu orice găseau la îndemână, ca să intre mai adânc acei spini înfricoșători și să-i provoace durere mai mare! Noi când ne intră undeva un mic ghimpe, ne văităm și ne plângem. Pe de o parte capul cu rănile de la spini și lovituri și tot trupul biciuit, iar pe de altă parte palmele, înjurăturile, ocările și batjocurile! În toată noaptea aceea, când L-au pus în temniță, L-au batjocorit, L-au înjurat, L-au biciuit, I-au făcut răni din care curgea sânge și s-au purtat cu el ca și cum ar fi fost un ticălos, un răufăcător! Toți acei oameni, care cu puține zile înainte strigau „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israil!”³, acum strigau cu mânie „Răstignește-L”. Așa sunt cele omenești, toate sunt schimbătoare. Astăzi lăudăm pe cineva, iar mâine îl osândim. Și continuă această necinstire a lui Hristos din partea noastră, a oamenilor, prin faptele noastre. Putem să înțelegem această smerenie a lui Dumnezeu?

Și a pornit Domnul purtând Crucea, însă la mijlocul căii spre Golgota a îngenuncheat, a căzut din pricina greutății, a marii oboseli, a durerilor, a cununii de spini, a sângelui care curgea și a întristării. Ucenicii Săi, care Îl ajutaseră în toate dumnezeieștile Sale lucrări, care mâncaseră împreună cu El, care văzuseră minunile, care crezuseră cu tot sufletul că este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-omul pe pământ, care făgăduiseră că se vor jertfi pentru El, când nevoia o va cere, nu erau lângă El; au plecat, le-a fost frică, L-au părăsit și mergea singur spre jertfa cea mare. Nerecunoștința omului nu are margini! Și nu numai ucenicii, dar niciunul din cei cărora le făcuse bine nu a fost alături de El. S-a găsit numai o femeie, soția lui Pilat să mijlocească pentru El și să spună bărbatului ei:

„Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El. Pe nedrept Îl judeci, pe nedrept Îl osândești, pe nedrept strigă aceia acolo jos.”⁴ Însă nu a fost ascultată.

Sfântul Apostol Petru s-a lăudat, atunci când Domnul le-a spus mai înainte despre Patima Sa, că dacă toți se vor lepăda, el nu va face aceasta niciodată. S-a lăudat deoarece credea că prin râvna sa și prin puterea omenească se va arăta viteaz. Însă a văzut că este mai neputincios decât o frunză de toamnă. Nu s-a lepădat de Hristos înaintea unui tiran, ci înaintea unei copile. „Nu cunosc pe omul acesta.”⁵ Nu te lăudai tu, Petre, că nu o să te lepezi de El niciodată? Iar acum, când este lângă tine și Îl batjocoresc, Îi dau palme, Îl lovesc cu biciul, Îl clevetesc, nu ai puterea să spui că Îl cunoști? Și cocoșul a cântat și i-a adus aminte lui Petru cuvintele Domnului și ieșind a plâns cu pocăință adâncă pentru păcatul său. Vedeți cât de neputincios este omul? Astăzi pare puternic, iar mâine este cu desăvârșire neputincios, dacă nu-l umbrește puterea lui Hristos.

V-ați gândit vreodată cum a fost răstignit Domnul? Ce durere a simțit când acei barbari L-au pironit cu piroane de aramă, nu cum sunt cele de astăzi, ci cu unele grosolane și înfricoșătoare! Gândiți-vă la durerea Sa cea mare! Singur, cu totul istovit, I s-au bătut piroane în mâini și în picioare, spinii intrau tot mai adânc în Preacuratul Său Cap, iar sufletul Său era cuprins de o mare întristare, din pricina celor cărora le făcuse atât de mult bine, dar care acum se purtau atât de urât! Era singur, lipsit de ajutor omenesc. Această părăsire din partea ucenicilor și a celor cărora le făcuse bine era o suferință în plus pentru El. Și este lucru de mirare că ucenicii, care erau bărbați și ar fi trebuit să fie primii care să-L ajute, au plecat, în vreme ce femeile cele neputincioase, Maica Sa și mironosițele, a fost cele care L-au sprijinit, care i-au îndulcit durerea de pe Cruce.

Și atunci s-a făcut cutremur mare, soarele s-a întunecat și s-a făcut tulburare în toată lumea. Dionisie Areopagitul, care se afla la Alexandria, văzând toate aceste semne, a spus: „Fie toată lumea se pierde, fie Dumnezeu suferă!” Iar mai târziu, când Sfântul Apostol Pavel venind la Atena, a propovăduit Evanghelia și a vorbit despre semnele din vremea răstignirii lui Hristos, a strigat: „Cu adevărat Cel propovăduit de Pavel este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu”. Și mulți au crezut.

Pe Cruce Domnul nostru Iisus Hristos a ajuns să spună: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”⁶. Dumnezeu nu avea nevoie de ajutorul oamenilor, însă vroia să arate că omul, cu firea sa neputincioasă, oricât de puternic s-ar socoti, când își ridică crucea, vin momente când îngenunchează. Ajunge adesea în situații fără ieșire și spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Chiar și cel mai duhovnicesc și cel mai puternic om îngenunchează. Și atunci are nevoie de Cirineu. Are nevoie de dumnezeiescul Har ca să-l ajute, pentru că trebuie să continuie nevoința, să iasă cu bine din ispita care îl împovărează. Căci fiecare ispită vine prin îngăduința lui Dumnezeu cu un anumit scop și pentru dobândirea smereniei. „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească.”⁷ Împreună cu ispita, Dumnezeu îi dă omului și puterea de a o depăși. Este de ajuns să recunoască faptul că nimic nu este întâmplător, deci nici ispita nu este întâmplătoare. Pentru că nu este cu putință ca un om să fie ispitit și să cadă în vreo primejdie fără voia lui Dumnezeu, de vreme ce Hristos a spus că nici un fir de păr, nici o frunză din copac, nici o păsărică nu cade fără voia lui Dumnezeu.

Avva Isaac Sirul spune: „Cunoaște că atunci când îți vine vreo ispită și, neputând să o ridici, Îl rogi pe Dumnezeu să te izbăvească de ea, potrivit cu mărimea ispitei, te-ai lipsit și de Harul pe măsură”. Vrea să spună că pe măsura nevoinței pe care o faci într-o ispită, într-o încercare, te vei încununa, vei primi răsplată și vei avea îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Dacă însă îngenunchezi și spui: „Dumnezeul meu, fă să înceteze ispita, nu o mai pot răbda” și te ascultă, cunoaște că a încetat și folosul pe care l-ai fi primit. Ce înseamnă aceasta? Că în ispite trebuie să ne rugăm să ne dea Dumnezeu răbdare și luminare. Să cerem să le facă să înceteze atunci când vrea El și să cugetăm la jertfa de pe Cruce a lui Hristos, căci astfel ne vom schimba lăuntric.

Când creștinul cugetă la Patima Domnului și o trăiește, când este prezentă în conștiința și în trăirea sa, când cugetă că Dumnezeu Cerului și al pământului a răbdat toată această Patimă pentru el, inima sa se umple de credință și dragoste dumnezeiască. Cugetând la Patimi ne umplem de înțelepciune dumnezeiască și inima noastră tresaltă și arde de dragostea lui Hristos. Pe mulți Părinți ai Bisericii, dar mai ales pe pustnici, cugetarea la Patimile Domnului în liniște și întru curăția vieții lor, i-a condus la minunate contemplații.

Un pustnic avea mari ispite și necazuri din partea oamenilor. Se nevoia să nu cedeze sub povara ispitelor, a gândurilor și a îndemnurilor diavolești de a se tulbura și a cârti împotriva lui Dumnezeu. Pe când se ruga într-o noapte în timpul privegherii pe care o făcea, din pricina oboselii și-a plecat capul și a închis ochii, fără să-și dea seama. L-a văzut înaintea sa pe Domnul în mărime naturală pe Cruce, întocmai cum a fost în vremea Răstignirii. Și-a îndreptat capul spre dreapta și i-a spus: „Nu vei răbda, oare, pentru dragostea Mea toate acestea care ți se întâmplă? Eu cum am răbdat atâta nerecunoștință din partea oamenilor, răutate și necredință și i-am iertat din tot sufletul pe cei ce M-au răstignit? Iar tu nu vrei, pentru dragostea Mea, să faci răbdare, să ierți, să fii îngăduitor și să mulțumești?” Atunci pustnicul a căzut la picioarele însângerate ale lui Hristos și atingându-le și sărutându-le, a făgăduit că va face răbdare până la moarte.