adică
Minunea înfricoșătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorințele papistașilor uneltitori, nepermițându-le să construiască un altar în sfânta biserica lui din Kerkira.
Bine este a-L slăvi pe Domnul și a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel l-a învățat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit și pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; și astfel trebuie să facă toți cinstitorii de Dumnezeu, adică să îl binecuvinteze pe Dumnezeul cel preaînalt și să mărească preasfântul Lui nume, vestind cu bucurie și cu cinste lucrările Lui preamărite și minunate, pe care El, Domnul iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici.
Și cu siguranță că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este și drept și mântuitor: drept, pentru că noi, făpturile cele înțelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulțumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind și vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoșătoare mai presus de fire și de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte și înțelegere și, prin urmare, provoacă și aduc în sufletele oamenilor și frica de Dumnezeu și grija pentru viața creștină și răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeași intenție și pentru același scop a scris și văzătorul de Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruință, când i-a văzut pe egipteni înecați în apele Mării Roșii, cântând cu ușurare (mulțumire) de biruință: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal și pe călăreț în mare i-a aruncat!”, învățând prin aceasta nu numai pe poporul de atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinților lor, pentru că El și nu altul, în acel mod atât de neînțeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii întregi, prin aceeași cântare, transmițând și generațiilor viitoare acest document, lucrarea minunată cu totul nemaiauzită și cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice. Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi poruncește categoric lui Moise – și prin gura lui tuturor evreilor – să nu treacă sub tăcere și să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi învețe pe fiii și pe fiicele lor că „cu mână tare și cu braț înalt ne-a scos Domnul din pământul Egiptului” ca să învețe, zice, și aceia să se teamă de Dumnezeu și din nou. După aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, scrie aceasta spre amintire într-o carte, a spus Domnul lui Moise, și spune-i-o lui Iisus al lui Navi iar după aceasta, la porunca lui Dumnezeu au ieșit preoții la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot și dintr-odată, o, înfricoșătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs până în mare; și a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era în Iordan și râul era fără apă, Dumnezeu a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat 12 pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice și să le aibă împreună cu ei, spre veșnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieșite din comun.
Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe scurt și în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna și pretutindeni a se scrie și a se vesti toate minunile Lui, spre a deveni pentru toți subiect de iubire de Dumnezeu și de purtare plăcută lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeții dumnezeiești de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârșit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor Sfântul Luca cu cea mai mare sârguință ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli și astfel, prin imitare, generațiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate și mai presus de fire ale martirilor și ale cuvioșilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte multe.
Așadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru și drept și mântuitor și arată voia Lui, de aceea, frați creștini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată și extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârșit-o pentru noi, prin Spiridon, prin acest slujitor al credinței mare făcător de minuni și credincios; este cunoscut îndeobște de toți că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârșește în insula Kerkira lucruri mari și minunate și acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate și încununează, ca să spun așa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine și mai corect, trebuie să se numească Judecata cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobișnuită a catolicilor preaticăloși, prin care (zic aceasta și sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât și aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.
Această minune este foarte mare și cu toate acestea este cunoscută de puțini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mișcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului și, deci, vreau să o descriu cât mai bine și cât mai exact, pe cât îmi este cu putință, pentru a-i mișca pe toți iubitorii de Dumnezeu să slăvească și să mulțumească adevăratului Dumnezeu și acestui slujitor credincios Spiridon al Lui. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare și de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au pățit asemenea ocară, așa că nu este posibil să trâmbițeze cu mândrie această minune de biruință asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbițăm noi, cei de aceeași credință și frați cu ortodocșii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora și împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziți acestea, toate popoarele, uniți-vă toți cei ce locuiți în lume”; veniți și vedeți lucrările lui Dumnezeu; veniți și vedeți cât e de înfricoșător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum și din ce cauză, veniți și ascultați și vă voi povesti vouă.
Capitolul I
Cuprinzând relatarea minunii
După eliberarea orașului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrea Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulțumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertății și s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut și bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun și divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare și o liturghie catolică și „Excelența ta să asculți liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului și de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcție. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoți și pe cei care aveau grijă de sfintele moaște ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviințarea pentru aceasta. Aceștia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neașteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovație foarte dăunătoare și de aceea nu au vrut în nici un fel să încuviințeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul și neținând seama de ei, vrea să i se împlinească voia și poruncește să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunare, așadar, acolo: var, ghips, marmură și placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.
În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca monah, care îi spune: „De ce mă deranjezi și de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să știi că ceea ce ai stabilit să faci nu îți este de folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în camera lui, și i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopții. Acela i-a răspuns că noi creștinii nu suntem datori, în nici un fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate. „Desigur că trebuie să te gândești, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin care încearcă inamicul celor buni să se distreze și să împiedice o lucrare atât de evlavioasă”. Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniștit. În noaptea următoare comandantul îl vede din nou în vis pe același monah că îl amenință în mod vehement zicându-i: „Să fii convins că dacă vei tulbura biserica mea, îți va părea rău și nu îți va fi de nici un folos”. Fiind înspăimântat și înfricoșat de această amenințare, nu a mai așteptat să se facă ziuă, ci atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfățișat teama din inima lui și i-a spus că e stăpânit de o așa mare frică încât nu îndrăznește să săvârșească această lucrare. Atunci teologul, întărindu-și cuvântul cu hotărâre, după cele înfățișate de comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunța a săvârși o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o faci, nu te prezinți lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte și făcându-se zi (era în 11 noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de toți slujitorii lui și de primarul și de inginerul public, ca să măsoare locul în întregime, lățime și înălțime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoți, Marinos Vulgaris Sakelarios, fiind prezent și protopopul care era atunci în funcție, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea comandantului și cu voce smerită l-au rugat toți să nu facă o astfel de inovație, căci poate să nu fie plăcută sfântului. Însă acesta, auzind și mâniindu-se, i-a amenințat cu multă furie că dacă nu ascultă de voia lui și nu se liniștesc, îi va trimite în lanțuri la Veneția, ca să îi arunce în închisoare și să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovație, ci să fac un altar, lucru care e sfânt și plăcut lui Dumnezeu”. Deznădăjduiți și înfricoșați foarte de amenințări, preoții și cei ce aveau grijă de sfintele moaște și ceilalți ortodocși, care nu erau puțini, s-au încredințat puterii dumnezeiești. Și, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat paraclisul, vărsând lacrimi fierbinți ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul nopții, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meșterii să lucreze, iată au început tunete și fulgere succesive. Atunci paznicul cazarmei Monezion a văzut un monah cu o făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului, l-a întrebat o dată și încă o dată, „Cine ești tu? Și unde te duci?” și pentru că nu a primit nici un răspuns, a tras piedica armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Și de îndată ce a spus aceasta, l-a apucat de mână și l-a aruncat afară la așa numita Spianada al orașului Kerkira (Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu pușca lui. Și îndată după aceasta a luat foc depozitul cazarmei Monezion și această explozie a distrus toate clădirile care erau înlăuntrul Castelului și palatul comandantului și toate cele din el. Iar comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca și cum ar fi fost menite să săvârșească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetății, în groapa în care se scurg și se usucă toate murdăriile haznalelor orașului, având în mână rușinea trupului lui, primind un preludiu vrednic al plății pentru sfatul cel bun al lui și pentru conduita lui excelentă. Au murit atunci și mulți bărbați și femei, din slujba comandantului și din afara ei, cam nouă sute de suflete. În același timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoșătoare.
Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în fața sfintelor moaște, iar această candelă în aceeași noapte a dezastrului a căzut jos pe podea și i s-a distrus suportul, cu toate că era atârnată de un lanț foarte puternic – niciuna din candelele care erau atârnate acolo, nepățind nimic. Se vede și astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agățată din nou mai târziu și rămâne mărturisitoare cu voce tăcută a evenimentului.
În al doilea rând: în acel ceas și în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet a lovit tabloul comandantului din Veneția și l-a făcut scrum, fără să pățească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment frații lui care erau acolo și rudele lui și ceilalți catolici laici și clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău augur pentru comandantul însuși. Iar șeful conducerii administrative venețiene, episcopul catolic și alți oameni bogați și simplii cetățeni, câți locuiau în orașul Kerkira (unde este și palatul episcopului catolic și ale multor altora), toți aceștia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte și celelalte materiale pe care le pregătiseră, printre care și placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la Domo. Cu alte cuvinte, în biserica propriei lor Mitropolii, în așa numitul Altar mare. Acolo se poate vedea că e așezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare și a vestit zicând că Sfântul Spiridon a făcut aceste lucruri mari și înfricoșătoare și cu uimire povestea întreaga întâmplare; catolicii, nesuportând rușinea, după trei zile l-au trimis în Italia.
Aceasta e relatarea înfricoșătorului și colosalului eveniment săvârșit în orașul Kerkira de către apărătorul lui grabnic și preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Sobornicești. Acum trebuie să cercetăm în amănunt și cu grijă aceste evenimente, prin care devine indiscutabil, pentru a nu putea vrăjmașii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare incendierea depozitului, în urma căreia comandantul și cei de lângă el au murit.
