Articole duhovnicești

Judecata Cerului (II)

  • 19/11/2017

Capitolul al II-lea

Că explozia depozitului a fost cu adevărat lucrare a Cerului

Atât pentru a ortodocșii care locuiesc în insula Corfu, cât și în insulele din împrejurimi, adică Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra și celelalte și chiar și pentru toți locuitorii Epirului Greciei, care se învecinează cu această insulă (Corfu) nu avem nicio îndoială că toți sunt informați și convinși întru totul că acea distrugere a cetății nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa cerului. Toți cred cu tărie aceasta și o vestesc cu gura lor ortodocșilor străini care trec pe acolo și îi aduc in Domo de dragul istorisirii și cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa așezată acolo în altar.

Așadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor fraților noștri creștini, ci și să dovedim că într-adevăr este minune și cea mai mare dintre minuni, nu pentru ortodocșii inșiși, care cu recunoștință și cu suflet smerit vor să preaslăvească pe Domnul, ci pentru acei insolenți care ușor se obrăznicesc și se împotrivesc adevărului și lucrării Sfântului Duh. Așadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse vrem să publicăm și planul acestor locuri, așa cum se mai păstrează în amintirea noastră și pe care l-am vizitat de dragoste de a învăța.

Orașul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (în insulele ionice și în Marea Egee hora este denumită capitala insulei, acolo unde este centrul administrativ), Cu acest nume apare propriu-zis acest oraș, deosebindu-l de Varusia si de Castelia, care se află în afara lui. Hora, precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte puternice, precum o confirmă și geograful Meletie. Se află în partea nordică, față în față cu Epirul. În ea locuiește majoritatea poporului, atât greci cât si italieni. Ceilalți locuiesc în afara Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est și Manduki spre vest. In hora este și biserica sfântului și Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care amintește relatarea (minunii). Acolo se află și biserica Răstignitului menționată mai înainte, construită acolo unde încep casele, venind dinspre Spianada pe drumul principal al orașului. Spianada se întinde în lungime pe o distanță mare, de la est la vest. Și lățimea ei este mare, întinzându-se de la casele horei până la zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât și plat, aproape că reproduce suprafața matematică. Așadar, întreaga hora este, așa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic. Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă și Epirul de vis-a-vis. În locul acesta al horei,  adică în nord aproape de hora se află un ostrov, din care se înalță la o înălțime considerabilă două vârfuri și se spune că de la aceste două vârfuri și-a luat numele și insula întreagă – Vârfuri (Koρυφαι΄ sau Koρυφοι – de unde provine numele Corfu). Acest ostrov nu este pustiu: este chiar o fortăreață. Acest ostrov nu e pustiu ci este foarte populat.

Aceasta (fortăreața) pentru vrăjmași pedeștri, are de jur împrejur cel mai puternic zid de cetate, marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmașii de pe mare, ostrovul este înconjurat de un zid foarte puternic și foarte înalt. Fortăreața se numește de toți Citadela, adică orașul sau, ca să zicem mai corect, acropole. La vreme de pericol promite în acest fel că este de necucerit. De aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri, este depozitul întregii garnizoane Monezion și de acolo comunică cu Kastelia și cu turnurile. (N.n. – e vorba de mine subterane care comunică între ele și suprafața lor e cât tot orașul vechi).

Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi și noapte, conform regulamentului european, de un soldat anume, adică de un ostaș. Înăuntru este și generalaton, adică palatele comandantului și ale multora altor ofițeri. Așadar, zidul horei se află la o aruncătură de piatră de zidul acropolei. Între ele se află marea , care le și desparte (n.n – în două părți distincte). În acropole oamenii intră și ies pe un pod de lemn, pe care jos (când e coborât) îl susțin niște coloane construite, late cât este și podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre și să iasă oamenii, dintr-o parte în alta și înapoi, după trebuința lor.

Venind ora stabilită, se închid porțile, și ale acropolei, și ale horei. Se închid, conform regulamentului și obișnuinței europene, într-atât încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Știind acestea, adică după ce am descris locurile și precum se văd ele in schiță, cum să se găsească un piroman cu atâta tupeu și, prin urmare, cine să îndrăznească să numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoșătoare, pe care o înconjoară atâtea alte minuni și să o prezinte pretutindeni ca o acțiune înfricoșătoare a cerului?

Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare și nu din mânie dumnezeiască a căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada? Cum de și-a părăsit postul și nu și-a făcut datoria; când ar trebui să primească pedeapsa cu moartea, cine ar lipsi măcar pentru o clipă sau pentru un motiv de la datoria lui? Dar și cum a fost posibil de altfel să se întâmple într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopții, când porțile celor doua fortărețe erau închise cum trebuie și cu cea mai mare siguranță? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel învinuit? Că pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu explozibilul atunci când sunt aruncate departe pietre mari? Chiar și așa, dar cum a rămas viu? Este aproape cu neputință, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată rămâne viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanță, care poate să fie mai mare de o milă și să poarte și arma pe umărul lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de lucru vrăjmașului?

De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că era agățată de un lanț puternic, precum este ea și se vede și azi? Cred că vrei pe ortodocși prin aceasta să îi calomniezi, cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă nu își are locul în nici un caz o astfel de calomnie amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută candela în timpul utreniei și, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Și apoi, ce ar fi câștigat dacă ar fi aruncat jos candela eu nu pot să înțeleg. În fine, ce altceva îți rămâne să mai calomniezi? Îndrăznești să spui oare că și incendierea tabloului comandantului din Veneția s-a petrecut din întâmplare? Însă cu adevărat o așa de mare obrăznicie și atâta ingratitudine respingătoare față de semne atât de evidente cu nimic nu se deosebește de a spune că toate acestea sunt minciuni și chiar inexistente. Însă nu, nu sunt minciuni. Explozia și toate celelalte au avut loc cu siguranță și acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care le-au văzut și au trăit acele momente de groază. Și după aceștia aceste evenimente sunt confirmate la unison de locuitorii insulelor vecine și de vecinii din Epir. Așadar, să fie clar că a avut loc explozia și toate celelalte, de nevoie trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit lucrări ale puterii dumnezeiești. Pentru că sunt așa de multe, adică în primul rând explozia depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea rând arderea tabloului din Veneția, în același timp, în al cincilea rând modul în care a fost găsit omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau așezate în așa fel încât să îi strângă mortal gâtul (să îl sufoce) din care ieșiseră acele amenințări pline de mândrie; în al șaselea rând acea azvârlire de necinste a teologului în afara orașului în mocirlă de acolo unde dormea liniștit și acoperit, în siguranță în palatele domnești. Zic că toate acestea și probabil și multe altele cine poate să le considere a fi ilogice și să susțină că s-au petrecut din întâmplare sau de la sine? Imposibil, este imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă într-una și aceeași noapte. Și pentru că, așa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar este imposibil să se fi întâmplat din întâmplare, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că toate au constituit lucrări ale Atotputerniciei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în același timp, în locuri diferite, spre unul și același scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte rea, așa cum nici nu a avut loc (n.n. – in cele din urmă).

Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur și simplu mort sau din cauza cutremurului acropolei sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuiala are că poate a avut parte de o asemenea moarte din pedeapsă dumnezeiască, căci nici cererile preoților nu le-a acceptat, ci i-a înfricoșat că îi va trimite în temnițe și nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile sfântului nu le-a crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor și pentru aceasta Spiridon, marele făcător de minuni, i-a luat viața, ca să nu pună în practică dorința lui cea rea? Da, cu siguranță, pe bună dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare și puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, fiecare în parte este o mare minune, unde mai rămâne vreo îndoială că explozia și prin urmare moartea comandantului a constituit într-adevăr o lucrare a mâniei dumnezeiești? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără nici un motiv, și numai cea a comandantului, nu alta? Cum să nu fie minune a se uni doua lemne lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe comandant? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara palatelor, în afara zidului în acea mocirlă urât mirositoare? Cum să nu fie minune că trăsnetul a lovit în aceeași clipă și a ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneția? Da, cu siguranță, toate acestea sunt minuni și toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie și mă face să strig împreună cu Zorobabel cel de Dumnezeu înțelepțit și să spun: „Binecuvântat este Dumnezeul adevărului; adevărul rămâne și e valabil în veci și trăiește și durează în vecii vecilor”, e faptul în care am întreaga mea încredere și deja trâmbițez cântecul de biruință împotriva vrăjmașilor adevărului e mutarea soldatului.  A știut cu siguranță Sfântul Părinte că este posibil să se audă împotriva acestei minuni dumnezeiești voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat in afara Spianadei viu pe paznic, ca sa-l aibă apoi predicator foarte curajos și cu glas foarte puternic al celor pe care le-a auzit, le-a văzut și pe care le-a pățit. Deci, spune tu, bunule ostaș, cine a dat foc depozitului? ”Id San Spiridon ha fatto questo feribile Caso.” (Sfântul Spiridon a făcut acest lucru înfricoșător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că ”eu l-am văzut cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână, și celelalte, precum le-am spus în istorisire.” Alături de predica soldatului a mărturisit și un conducător venețian, care locuia in hora. Și a mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie acasă pe terasa lui și a văzut trei flăcări de foc, care au ieșit din clopotnița bisericii Sfântului Spiridon și au lovit exact în fortăreață și imediat a luat foc depozitul și a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate și care astupă cu desăvârșire orice gură – și el e mărturisit chiar și de tăcerea și reținerea celorlalți catolici. Pentru că dacă nu erau convinși de vestirea soldatului și nu îi stăpânea o frică așa de mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica sfântului materialul adunat acolo și nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau și o numeau preasfânta și dumnezeiască? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul catolic, ca si cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu numai că nu au mai îndrăznit să facă așa ceva, însă le-au și luat de acolo cu cea mai mare grabă. Și într-adevăr, adevărul biruie peste toate. Așa de bine au înțeles că a fost mânia lui Spiridon încât, nemaiputând suporta să o vestească acel soldat catolic cu toată îndrăzneala, cu cea mai mare repeziciune l-au scos de pe insulă și l-au trimis in Italia.

Au înțeles-o și au confirmat-o bine chiar și rudele comandantului Andrea Pizani. Am cunoscut între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun și creștin, pe nume Nikoletos, de loc din Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneția a mers și în casa acelui comandant Andrea Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea și în discuție a venit vorba și de numele Sfântului Spiridon. Și am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia față de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat devenind o femeie mândră, plină de mânie și de aversiune față de persoana sfântului din pricina morții fratelui ei Andrea. Astfel că nu numai din semne de netăgăduit, ci și din partea vrăjmașilor de neîmpăcat ai credinței noastre ortodoxe, care au suferit așa o rușine incomparabilă și de nevindecat, prin toți în orice caz s-a dovedit și a devenit foarte cert că distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului și preaminunatului Spiridon. Și cine vrea să nege acest adevăr atât de răsunător în mod cert va da dovadă de nerușinare, ca să nu spun de lipsă cu totul de judecată și de insolență.