Judecata după „înfăţişare”

– Părinte, simt judecata, logica şi dreptatea omenească pe care le am ca pe nişte piedici în sporirea duhovnicească.

– Într-adevăr, ele sunt piedici în sporirea duhovnicească, pentru că alungă Harul lui Dumnezeu. După aceea omul rămâne fără ajutorul dumnezeiesc şi cade spărgându-şi capul. Judecata şi dreptatea omenească sunt de obicei nedrepte. Pe când dreptatea lui Dumnezeu este dragoste, îndelungă-răbdare, îngăduinţă. Microbul bolii tale duhovniceşti este că examinezi lucrurile cu logica omenească. Iar medicamentul cel mai eficace este gândul cel bun. Atunci când omul gândeşte de-a dreapta, adică are gânduri bune, i se măreşte capacitatea inimii. Dar fiindcă tu foloseşti mult logica, trebuie să iei aminte bine la gândurile tale, pentru că şi concluziile pe care le tragi cu logica sunt omeneşti, iar nu duhovniceşti şi sfinţite.

– Părinte, de ce cad atât de des în judecată?

– La tine este de vină Dreptul ce l-ai studiat, de aceea judeci aşa. De multe ori unele studii sau o meserie cultivă, într-un anumit fel, o logică seacă. Logica este boala intelectualilor. Ea le-a intrat până în măduva oaselor lor. Deşi ai inimă, totuşi logica stăpâneşte inima ta.

Sunt unii care au multă logică şi judecată egoistă; nu admit pe nimeni. Cer absolutul de la ceilalţi, iar nu de la ei înşişi. Se odihnesc în slăbiciunile lor şi îi judecă pe ceilalţi. Lucruri foarte ciudate! La exterior sunt aranjaţi, adică şi-au făcut un om exterior plin de prefăcătorie şi nu au nici urmă de simplitate. Aceasta este şi diferenţa dintre europeni şi greci. Iar când spun „greci”, mă refer la duhul ortodox. Pe european nu-l poţi înţelege şi de aceea nu ştii când să te apropii de el sau nu. Totdeauna spune: „Bine aţi venit!” cu un zâmbet fals. Dar pe grec îl înţelegi. Are bucurie? O arată. Are vreo supărare? O arată şi atunci ştii ce ai de făcut.

– Părinte, care este pricina pentru care cineva judecă oameni, lucruri şi situaţii, şi cu rapiditate încă?

– Unul ca acesta se mişcă numai cu logica, îi lucrează numai creierul şi de aceea procedează astfel. Ar fi bine ca acestora, care au ceva minte, Dumnezeu să le-o răsucească puţin cu şurubelniţa. Cu cât se goleşte mintea, cu atâta omul se umple de Har. Când spun minte, mă refer la judecata omenească, la iubirea de sine, la autoconvingere. Însă din clipa când cineva va pricepe că judecata lui nu este corectă şi va spune: „Am judecată lumească. Judecata mea nu are lumina dumnezeiască şi voi face greşeli. De aceea nu trebuie s-o folosesc”, atunci Dumnezeu îl va lumina, iar el va dobândi discernământ şi va distinge ceea ce este bun.

Diavolul îi netrebniceşte pe oamenii inteligenţi prin judecata „după înfăţişare”. Atunci când omul are numai logică omenească înlăuntrul său, judecă omeneşte şi face crime. Trebuie să se îndepărteze logica omenească pentru ca judecata să devină dumnezeiască. Judecata lumească este judecată greşită. Câte nedreptăţi nu se fac! De câte ori nu păcătuieşte omul! De aceea totdeauna să aduceţi în minte gândul cel bun, ca să vă puneţi în siguranţă sufletul vostru.

Omul este o taină; nu poţi şti ce face. Odată la Paşti, după Sfânta Liturghie a învierii, am stat puţin la o Colibă să mâncăm brânză şi ouă. Alături de mine stătea un monah care se ocupa cu căratul lemnelor. Îl văd că dă deoparte ceea ce i s-a oferit. „Mănâncă!”, îi spun. „Bine, bine, voi mânca”, îmi spune. După puţin văd că nu mâncase nimic. „Mănâncă, îi spun din nou, astăzi e Paştele!”. „Iartă-mă Părinte, îmi spune, eu când mă împărtăşesc nu mănânc. Voi mânca la ora două după-amiază”. Nemâncat din ziua de dinainte, nu voia să mănânce înainte de două după-amiază. Vezi ce a făcut din evlavie? Şi ceilalţi se poate să-l fi socotit un simplu cărător de lemne.

Omul este o taină! Chiar dacă te-ar pune să judeci, tu să cugeţi: „Judecata pe care o fac este dumnezeiască sau plină de patimă?”. Este adică dezinteresată sau plină de interes? Să nu aveţi încredere nici în voi înşivă, nici în judecata voastră. Atunci când cineva judecă, are înlăuntru mult egoism. Adeseori sunt pus în situaţia să judec un subiect şi sunt nevoit s-o fac, deşi nu vreau. Şi cu toate că judec dezinteresat şi cu nepărtinire, când mă duc să fac rugăciune, nu simt acea dulceaţă pe care o simt alte dăţi. Şi aceasta nu pentru că mă mustră conştiinţa pentru ceva, ci fiindcă am judecat ca un om. Cu atât mai mult se întâmplă aceasta atunci când judecata este greşită sau are în ea îndreptăţire sau criterii omeneşti. Judecata este un lucru mare. Judecata este a lui Dumnezeu. Este înfricoşător ca cineva să ia judecata lui Dumnezeu! Nu are importanţă dacă cel ce se află în poziţia să judece are dispoziţie bună. Important este ce urmări are judecata lui.

Este nevoie de mult discernământ. Fireşte, toţi oamenii avem puţin discernământ, dar din păcate cei mai mulţi dintre noi nu îl folosim pentru noi înşine, ci pentru semenii noştri (ca să nu se… deosebească de noi, adică să nu sporească). Astfel ne întinăm puţinul discernământ cu judecata, cu osândirea şi cu pretenţia de a-i îndrepta pe alţii, în timp ce ar trebui mai degrabă să avem pretenţie numai de la noi înşine, care nu ne hotărâm să ne luăm nevoinţa duhovnicească în serios şi să ne tăiem patimile, ca astfel să ni se elibereze sufletul şi să zboare spre Cer.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București.