L-am văzut pe Sfântul Spiridon…

Cazul pe care-l descriu, pentru care este de acord și soțul meu, a constituit pretextul deschiderii inimilor noastre și a dobândirii credinței adevărate în Dumnezeu, pentru că până atunci totul se rezuma numai la a-i critica pe slujitorii lui Dumnezeu. Soțul meu susținea chiar inexistența lui Dumnezeu. A fost un eveniment care ne-a confirmat cât de nedrepți eram, ce greșeală făceam, și care ne-a deschis ochii, astfel încât să putem vedea calea cea adevărată, calea lui Dumnezeu.

Fiul nostru, Sotirie, s-a născut la 19 Septembrie 1994. Hotărâsem ca, atunci când copilul avea să împlinească patruzeci de zile de la naștere, să-l duc la Biserică ca să primească binecuvântare, așa cum se obișnuiește, desigur și la îndemnurile rudelor noastre mai apropiate. Însă nu l-am dus în ziua când se împliniseră patruzeci de zile, ci a doua zi, Duminică, la 30 Octombrie 1994.

Dar, ca niște oameni nepăsători și naivi cum eram, în ziua aceea m-am trezit la ora 7:00 dimineața ca să alăptez copilul, dar după aceea m-am culcat iarăși și m-a luat somnul. Și astfel, împreună cu soțul, ne-am sculat mai târziu și ne-am pregătit fără grabă să mergem la Biserică. Când am ajuns la prima Biserică, Dumnezeiasca Liturghie se terminase și nu era niciun preot să-i citească copilului meu. Am plecat și am mers la altă Biserică, dar la fel. Am mers la toate Bisericile pe care le cunoșteam din cartierele Peristeriu, Haidariu, Egaleo, însă unele Biserici erau închise, iar la altele, care erau deschise, preoții plecaseră. Soțul meu se descurajase, însă eu insistam, spunându-i: „Astăzi, Duminică, copilul meu trebuie să primească binecuvântare”.

Se făcuse ora 14:00 și în cele din urmă am ajuns la Biserica Sfântului Spiridon din Egaleo. Soțul meu îmi spunea să lăsăm totul și să mergem în altă zi pentru binecuvântarea copilului, însă eu insistam. Am văzut ușa Bisericii pe jumătate deschisă și i-am spus soțului că aceasta este ultima încercare. Și astfel am intrat în Biserică, eu cu copilul în brațe și soțul meu. Policandrul din fața Sfintelor Uși era aprins, iar un preot stătea în spatele stranelor femeilor. Era înaintat în vârstă și fiindcă nu voiam să-l deranjez și să-l obosesc, am mers la biroul preoților, o încăpere special amenajată în partea din spate a Bisericii, ca să aflu un alt preot care să-i citească copilului, dar acolo nu era nimeni. M-am uitat prin toată Biserica, dar nu mai era nimeni, nici măcar paraclisierul.

Atunci acel preot bătrân, care era așezat într-o strană, și-a întors capul spre noi și ne-a întrebat:

– Ce doriți?

– Părinte, vreau să-i citiți copilului, dar am întârziat.

– Da, îi voi citi, a răspuns acela și s-a ridicat în picioare.

Atunci am văzut un om înalt, bătrân, cu barba și părul alb, îmbrăcat în haine albe. Venea încet spre noi, însă nu pentru că era în vârstă, ci pentru că era foarte senin. A luat copilul în brațele sale, care parcă s-a pierdut în ele. A rostit rugăciunile pe de rost și a mers apoi să-l treacă și prin Altarul Bisericii. A intrat prin Sfintele Uși și a ieșit prin ușa diaconească din partea stângă (miazănoapte). A venit spre noi, mi-a dat copilul și mi-a spus trei binecuvântări, nu însă „Să vă trăiască!”, ci ceva concret legate de viitorul copilului. Dar, fiindcă nu am arătat cuvenita atenție, nu ni le mai aducem aminte, nici eu, nici soțul meu. Am luat copilul foarte fericiți că i s-au făcut cele cuvenite și, ignoranți așa cum eram, am plecat.

După mai multă vreme, la magazinul pe care îl avem Egaleo a venit un epitrop al Bisericii unde închinasem copilul și, începând să discutăm, i-am spus:

– Aveți un preot foarte bun la Biserica dvs., i-am spus și am început să-l descriem pe preotul pe care credeam că l-am văzut.

– Nu avem niciun preot care să fie așa, mi-a spus acela cu mirare.

După ce s-a gândit puțin, m-a întrebat:

– Nu cumva vă referiți la Părintele…? (Nu-mi aduc aminte ce nume mi-a spus).

– Nu, i-am răspuns. Pe Părintele… îl cunoaștem. Nu a fost el.

Când i-am spus că purta haine albe, a lăcrimat și a spus că un preot nu poartă haine albe, fără numai în situații speciale. De asemenea ne-a spus că la acea oră Biserica este închisă, pentru că toți se odihnesc după Dumnezeiasca Liturghie de dimineață și merg iarăși la Biserică după-amiază.

– Numai Hristos și Sfinții au dreptul să poarte haine albe. De aceea, rugați-vă și mulțumiți lui Dumnezeu, a spus acela și a plecat.

Atunci ne-am gândit că neapărat în una din zilele următoare va trebui să mergem din nou la acea Biserică și să-i vedem pe preoții de acolo, ca să ne încredințăm care dintre ei a fost acela care a citit copilului nostru. Înainte de a apuca să mergem la Biserică, într-o zi a venit la magazin o femeie pe care nu o văzusem niciodată până atunci, dar nici după aceea. A intrat în magazin și a început să vorbească continuu. În magazin mai erau și alți clienți, dar nimeni nu a putut-o opri. La un moment dat a observat o Iconiță a Sfântului Efrem pe care ne-o dăduse cineva și o pusesem într-un loc vizibil.

– Aa, îl cunoașteți și pe Sfântul Efrem? Ia mai luați o iconiță!, a spus ea.

Și, înainte să apuc să spun ceva, mi-a luat mâna și mi-a pus în palmă o Iconiță. M-am uitat la ea și am văzut că dedesubtul ei scria: „Sfântul Spiridon”. Am așteptat să plece acea femeie necunoscută și ceilalți clienți, după care l-am întrebat pe bărbatul meu:

– Îți aduci aminte de Preotul care i-a citit lui Sotirie al nostru la patruzeci de zile?

– Da, mi-a răspuns el.

– Îți aduci aminte bine cum era?

– Da, mi-a spus el din nou.

– Ia privește această Icoană!, i-am spus arătându-i Iconița Sfântului Spiridon.

– Da, acesta este!, mi-a spus el entuziasmat.

Am mers atunci în grabă la Biserica Sfântului Spiridon și l-am văzut pe Sfântul, însă pe o Icoană mare. Era identic cu „preotul” care ne închinase copilul. Am povestit preoților Bisericii acest fapt minunat, care s-a auzit și la Mitropolia Niceii, de care depindea acea Biserică.

Într-o Duminică, un preot din acea Biserică, în timpul Dumnezeieștii Liturghii, a istorisit tuturor credincioșilor acea minune a apariției Sfântului Spiridon, desigur fără să menționeze nume, spunându-le că și în zilele noastre se săvârșesc minuni, numai să deschidem ochii sufletului nostru. Și, într-adevăr, această minune ne-a deschis și nouă inimile și L-am chemat pe Dumnezeu să intre în ele și în viața noastră, ca să ne ajute la fiecare pas și în fiecare clipă a vieții noastre.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, fiul nostru deja a împlinit paisprezece ani. A crescut frumos și liniștit, oferindu-ne multă bucurie, deoarece îl avem lângă noi. Dumnezeu să-l lumineze totdeauna.

Eu și soțul meu am dorit să depunem această mărturie, ca dovadă a faptului că și în zilele noastre se săvârșesc minuni.

Grigorie și Arhontula F., 10 Aprilie 2009.

Total
574
Shares
Previous Post

Calea cea largă îi duce pe oameni la iad

Next Post

Deznădejdea și nepăsarea

Related Posts