Preot Ioan Istrati
Mă cuprinde o enormă durere și o nesfârșită milă față de cei ce își vând credința adevărată în schimbul banilor, a brunch-urilor buffet suedez și a fonfănelilor teologale docte. Ei își pierd mântuirea prin asta. Dar nu sunt sigur că ei cred cu adevărat în viața veșnică, în răsplătirea fiecăruia, în judecata lui Dumnezeu.
Este absolut îngrozitor pentru un om, ca el să își vândă veșnicia în schimbul unui post călduț, al unei măriri vremelnice, al unor zorzoane aurii. E eșecul total, e tragedia absolută. De aceea trebuie să nu ne oprim din plâns și din rugăciune pentru ei.
Biserica lui Hristos are drept Stăpân pe Hristos cel Înviat, nu vreun om oarecare putred și muritor. Și Duhul Sfânt e Supraveghetorul – Episkopos (gr.) în Biserica lui Hristos.
De aia niciodată, dar absolut niciodată Biserica lui Hristos nu a devenit a vreunui împărat, patriarh, general. Pentru că Duhul a sfărâmat toate umflările de sine ale puternicilor vrednici de plâns.
Cerul, sinaxarul și calendarul sunt pline de Sfinți care au luptat pentru Adevăr. Care și-au dat viața apărând credința, nu unind-o cu cei care s-au despărțit de ea.
La sinodul vânzării de la Florența, își amintește cineva de turma bleagă de semnători docili ai documentului? Se roagă cineva în univers lor? Nu, ci Sfântului Marcu al Efesului care s-a înverșunat întru adevăr.
Știe cineva de miile de episcopi aflați în erezie în timpul Sfântului Maxim Mărturisitorul, care rămăsese ultima mlădiță a adevărului diotelist? Se roagă cineva lor vreodată? Nu. Iar teologia cerească, genială a lui Maxim nu are egal în mileniul lui. Și Îngerii se minunează de ce-a putut gândi omul acela zdrobit, fără limbă si fără mâna dreaptă, tăiate de slugile celui viclean.
Scopul Bisericii, firea ei de Trup al lui Hristos și Popor al lui Dumnezeu e să rodească Sfinți. Are cineva iluzia că va deveni Sfânt vreun sincretist, iubirist, vreun relativist misionar, vreun titan al diplomației roditoare de fals, vreun avocat al concesiei cu minciuna, vreun ambasador al compromisului, vreun stilat arbitru al eleganței elitiste? Lumea dă buzna la mormântul Părintelui Cleopa, Arsenie de la mare, Proclu și alți Părinți simpli, dar pătrunzători prin sfințenia lor, fără compromisuri, dar cu multă rugăciune. Ăștia devin Sfinți, sau mai degrabă sunt deja.
La un examen universitar, am avut în comisie un mare profesor, un pionier în branșa lui, un venerabil deschizător de drumuri. În discursul meu, tot accentuam cuvântul “ortodox”. Marele profesor mi-a atras atenția la sfârșit să o las mai moale cu cuvântul “ortodox” și să folosesc termenul “creștin”. A zis: trebuie să lăsăm înverșunările confesionale și să adoptăm un limbaj larg, inclusiv, diplomatic, mai ales în mediul academic.
Am plecat capul în fața sfatului marelui profesor. În gând îmi răsărise întrebarea: ar putea vreun Sfânt Părinte din univers să zică așa ceva? Sau Sfinții Părinți și-au dat viața pentru Adevăr, pentru dogma mântuitoare, pentru exprimarea ortodoxă exactă a credinței. Peste vreo șase luni am mers la mormântul marelui dascăl și am lăcrimat. La ce folosește lumea asta, dacă pierzi Adevărul?
Dumnezeu ne iartă la infinit, numai să cerem iertare plângând.
