La Cincizecime

Episcopul Kallistos de Dioklea

Creștinul ortodox este deplin conștient că aparține unei comunități. Homiakov scrie: „Cunoaștem că cel care cade, singur cade, însă nimeni nu se mântuiește singur, ci se mântuiește ca mădular al Bisericii, împreună cu toate celelalte mădulare ale ei”.

Este sigur faptul că Ecleziologia Ortodoxă este duhovnicească și mistică în sensul că Teologia Ortodoxă niciodată nu se îndeletnicește cu latura pământească a Bisericii în chip separat, ci totdeauna consideră Biserica „în Hristos și în Duhul Sfânt”. Întreaga Ecleziologie Ortodoxă are drept punct de plecare legătura specială care există între Biserică și Dumnezeu. Trei lucruri pot fi folosite pentru a reda această legătură: a) chipul Preasfintei Treimi, b) Trupul lui Hristos și c) o continuă cincizecime. Ecleziologia Ortodoxă este treimică, hristologică și pnevmatologică.

1. Chipul Preasfintei Treimi.

Așa cum fiecare persoană a fost creată după chipul Dumnezeului treimic, tot astfel și Biserica, ca un întreg, este chipul Dumnezeului treimic, reproducând pe pământ taina unității și a diversității. În Sfânta Treime cele Trei Persoane sunt un Dumnezeu, fără însă să înceteze să fie și Persoane desăvârșite.

În Biserică o mulțime de oameni diferiți se unesc într-un trup, în care însă fiecare își păstrează aidoma personalitatea sa. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi se sălășluiește în cealaltă, iar aceasta se ilustrează în perihoreza mădularelor Bisericii.

În Biserică există deosebire între libertate și autoritate. În Biserică există unitate, iar nu totalitarism. Când ortodocșii redau Bisericii termenul de catolicitate (sobornicitate), au în vedere, printre altele, și această minune vie a unității multor persoane în una.

Această concepție a Bisericii ca chip al Sfintei Treimi ne ajută de asemenea să înțelegem de ce ortodocșii dau o uriașă însemnătate Sinoadelor. Sinodul constituie expresia caracterului treimic al Bisericii. Putem vedea taina unității în diversitate, potrivit cu chipul Sfintei Treimi, aplicându-se în practică, atunci când mulți episcopi, adunați în sinod, ajung în mod liber la o hotărâre comună sub luminarea Sfântului Duh.

2. Trupul lui Hristos

„Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos”[1]. Între Hristos și Biserică există cea mai strânsă și puternică legătură, potrivit renumitelor cuvinte ale lui Ignatie: „Acolo unde este Hristos, acolo este și Biserica Sobornicească”. Biserica este proiecția Întrupării, locul unde se continuă Întruparea. Biserica, potrivit cu teologul grec Hristu Andruțos, este „centrul și organul lucrării mântuitoare a lui Hristos…, nu este nimic altceva fără numai o continuare și o proiecție a vredniciei Sale profetice, preoțești și împărătești… Biserica și Întemeietorul ei sunt indisolubil uniți… Biserica este „Hristos cu noi”.

Hristos nu a părăsit Biserica când S-a înălțat la Ceruri, căci ne-a făgăduit: „Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”[2]. Și aceasta deoarece: „Căci unde sunt doi sau trei, adunați întru Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”[3].

Unitatea între Hristos și Biserica Sa se înfăptuiește, mai presus de toate, prin mijlocirea Tainelor. În Botez noul creștin se îngroapă și înviază cu Hristos. În Euharistie mădularele Trupului lui Hristos primesc Trupul Său prin mijlocirea Preacuratelor Taine. Euharistia, unind mădularele Bisericii cu Hristos, le unește în același timp și între ele, „căci o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”[4]. Euharistia creează unitatea Bisericii. Biserica, așa cum a văzut-o Sfântul Ignatie, este o comuniune euharistică, un organism mistic care primește trup acolo unde se săvârșește Euharistia. Nu este întâmplător faptul că expresia „Trupul lui Hristos” înseamnă Biserica și Taina și că expresia „sommunio sanctorum” din Simbolul Apostolic înseamnă „comuniunea Sfinților” și „comuniunea tainelor”. Trebuie să considerăm dintru început Biserica ca Taină. Organizarea sa exterioară, oricât de importantă ar fi ea, vine după viața ei mistică.

3. O continuă Cincizecime

Este ușor să supra-accentuăm caracterul Bisericii ca Trup al lui Hristos și să se uite rolul Sfântului Duh. Însă, așa cum am spus, în lucrarea Lor printre oameni, Hristos și Sfântul Duh Se completează reciproc. Și aceasta este valabil atât în Ecleziologie, cât și în alte ramuri ale Teologiei. În timp ce Sfântul Ignatie spune că „acolo unde este Hristos, acolo este și Biserica Sobornicească”, Sfântul Irineu scrie, la fel de adevărat, că „acolo unde este Biserica, acolo este și Sfântul Duh; și acolo unde este Sfântul Duh, acolo este și Biserica”. Biserica, tocmai pentru că este Trupul lui Hristos, este de asemenea, și locașul și sălășluirea Sfântului Duh. Sfântul Duh este Duhul libertății. Sfântul Duh nu numai că ne unește, ci se și dăruiește nemăsuratei mulțimi a persoanelor din Biserică, căci la Cincizecime limbile de foc „s-au împărțit” și au stat „pe fiecare” din cei de față. Darul Duhului este dar al Bisericii, dar în același timp este și dar personal, adaptat la caracterul fiecăruia. „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh”[5]. Viață în Biserică nu înseamnă egalizarea diversității oamenilor, nici impunerea unui prototip rigid și uniform asupra tuturor, ci exact contrariul. Sfinții, nu numai că nu prezintă o plictisitoare monotonie, ci au dezvoltat cea mai intensă și distinsă personalitate. Plictisitor este răul, iar nu sfințenia.

Aceasta, pe scurt, este legătura Bisericii cu Dumnezeu. Această Biserică – chipul Preasfintei Treimi, Trupul lui Hristos, plinătatea Sfântului Duh – este în același timp văzută și nevăzută, dumnezeiască și omenească. Este văzută, deoarece este constituită din comunități concrete care funcționează pe pământ. Este nevăzută, deoarece îi cuprinde pe Sfinți și pe Îngeri. Este omenească, pentru că mădularele ei cele pământești o constituie cei păcătoși, dar este și dumnezeiască pentru că este Trupul lui Hristos. Nu există despărțire între văzut și nevăzut, între Biserica luptătoare și cea biruitoare, deoarece amândouă constituie o realitate unică și continuă. „Biserica văzută, Biserica pământească, trăiește în deplină comuniune și unitate cu întreg Trupul Bisericii, al cărui Cap este Hristos”. Ea se află la întâlnirea veacului de acum cu cel ce va să fie, trăind astfel, în același timp, în amândouă veacurile.

[1] Romani 12, 5.

[2] Matei 28, 20.

[3] Matei 18, 20.

[4] I Cor. 10, 17.

[5] I Cor. 12, 4.

Total
0
Shares
Previous Post

„Charlie Charlie” – jocul cu demonii

Next Post

Ζiua Sfântului Duh

Related Posts