Interviu cu teologul și editorul Laurențiu Dumitru
Curățenie, multă mâncare, haine noi, etalarea garderobei la Biserică. Asta înseamnă Paștile?
Sunt tentat să spun: „Nu, desigur”, dar cred că trebuie nuanțat puțin. E bună curățenia și, înainte de Paști, poate fi un chip al preocupării pentru curățenia lăuntrică, o dorință de a pune toate lucrurile în rânduială. În limba noastră zicem deseori: am făcut curățenie, am făcut lumină în casă. E bine să facem lumină, pentru a putea aduce în casă… Sfânta Lumină.
Multa mâncare e o boală balcanică și nu are legătură cu praznicul. Învierea e o zi a bucuriei și veseliei, însă pe meleagurile noastre, pentru mulți, acestea se traduc prin îmbuibare. Tradiționala îmbuibare românească, care dă an de an de furcă spitalelor și așa în destrămare. Hainele noi sunt bine venite și așa îmi amintesc că era obiceiul cândva, mai ales la țară, în vremea copilăriei mele. Doar bani să ai, să le cumperi, deși nu e musai. Etalarea garderobei la Biserică e o neputință a unora dintre noi, eu mă bucur totuși că aceștia măcar sunt prezenți la slujbă, chiar și așa. Dar, ca să revin la întrebarea Dvs., de bună seamă, Paștile e cu totul altceva. După cum spunea cineva, nu mai trăim sărbătoarea, ci isteria ei. Seturi, pachete, reduceri, promoții, baxuri, damigene…
Observăm faptul că, de mici, copiii sunt învățați să aștepte nu Învierea Domnului, ci venirea iepurașului ,,care face ouă în iarbă” și aduce cadouri. Este greșită această mentalitate? Ce spuneți despre următoarea afirmație: ,,Paștile nu este complet dacă nu menționăm și despre iepurașul de Paști. Iepurașul de Paști este un personaj de poveste despre care se spune că aduce ouă vopsite și dulciuri copiilor în Sfânta zi de Paști”.
E clar că, strict din rațiuni de marketing, s-a dorit un echivalent primăvăratic al lui Moș Crăciun și s-a inventat astfel personajul acesta urecheat care, cică, ar aduce daruri. Nu știu exact geneza acestei povești a iepurașului de Paști, motiv pentru care nici nu am primit daruri de la el. Cred că e păgubitoare pentru suflet această imixtiune de giumbușluc iepuresc în dramatismul jertfei de pe Golgota! Totuși, spre deosebire de Moș Crăciun, care, din nefericire, a cam fost asumat de Biserică (vezi colindele care-l pomenesc), iepurașul acesta e pomenit doar pe la tv și grădinițe. Deci își vede totuși de treaba lui, dând doar de furcă bunicuțelor cu pensie mică, de la C.A.P. Dincolo de jocurile lor, copiii trebuie învățați să se raporteze corect, onest, cu seriozitate la praznicul Învierii.
Cum trebuie să ne pregătim pentru Noaptea Învierii, pentru prima zi de Paști?
Întreaga perioadă a postului e o pregătire pentru Ziua Învierii. Pe toate trebuie să le parcurgem cu Hristos și în Hristos. Zicem în Canonul Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu”. Pentru a recepta cât mai deplin praznicul Învierii și a pregusta din bucuria nespusă a Cerului care împreună cu pământul se veselește acum, e nevoie totuși de puțin efort, de nevoință. La Înviere nu poți ajunge decât urcând mai întâi Golgota. E nevoie așadar de post, după rânduială, după putere, de grijă la viața noastră, la faptele noastre. E nevoie de participare la viața Bisericii, de baia spovedaniei, de Împărtășanie acolo unde nu există impediment. Închipuiți-vă praznicul acesta ca pe o nuntă! Iar noi, fiecare în parte, datori să ne pregătim inimile, să omorâm în noi omul cel vechi supus păcatului și să înviem împreună cu El, la o nouă viață. Când iubeşti pe Dumnezeu, păzeşti poruncile Lui. Cel ce nu păzeşte poruncile, nu iubeşte pe Dumnezeu. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri” (Matei 7, 21).
De ce oamenii nu-L mai caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu a devenit un fel de reclamă super, care aduce rating, dar doar în momentul în care se coboară în limita tangibilului?
Ne naștem cu toții cu dor după Cel ce ne-a zidit din a Lui iubire. Cred că toți oamenii Îl caută pe Dumnezeu, chiar dacă nu conștient și constant. Ne e dor de Raiul pe care l-am pierdut și căutăm să-l dobândim. Problema e că-L căutăm deseori prin gunoaie și mizerie, prin locuri urât mirositoare și străine de noi, însă de-L vom căuta cu sinceritate, știm din atâtea exemple minunate, El ne va veni în întâmpinare. Că unii au făcut din Dumnezeu un subiect de scandal ce aduce rating, e o altă poveste și e parte a unei lumii în derivă, a unei postmodernități nebune și deșănțate. Despre Dumnezeu nu se vorbește oricând, oricât și oricum. Altfel, Dumnezeu nu are nevoie de reclamă, El când vrea, la momentul potrivit, tună cu putere în inima omului.
De ce nu ne place să auzim că Dumnezeu S-a născut și a murit și a înviat pentru noi?
Bună întrebarea și bun prilejul de a vorbi puțin despre ce înseamnă concret, pentru noi, Învierea lui Hristos. Ar trebui să ne placă să auzim asta, ni s-a făcut nu un bine, ci cel mai mare bine posibil, ni s-a dat astfel cea mai mare oportunitate, cea mai mare șansă, Hristos ne-a smuls din moarte și ne-a redat vieții. Căci asta ne învață practic întâlnirea cu Hristos, ne lămureşte că moartea deja am trăit-o, că ne aflăm în ea şi că într-o clipă putem învia îmbrăţişând Viaţa-Hristos. Atunci moartea nu mai este decât „paştile nostru, paştile (pesah – trecere), că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi!”. Hristos, doar Hristos ne poate scoate din moarte. El a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Prin moartea Lui a călcat moartea noastră. Moartea nu mai are forţă, nu mai are consistenţă, nu mai are stăpânire asupra lumii. „Unde-i moarte boldul tău?” cântăm de Paşti. Şi totuşi mântuirea pe care Hristos ne-o aduce prin patima, moartea, învierea şi înălţarea la Cer, nu e un dat despre care doar luăm la cunoştinţă. Mântuirea obiectivă pe care El o aduce lumii, trebuie asumată de fiecare în parte, în chip personal, subiectiv, printr-o relaţie vie cu El prin Biserică, prin Sfintele şi de viaţă făcătoare Taine. Acesta este probabil motivul pentru care unora nu le place să audă că Dumnezeu a murit pentru noi, pentru că acest lucru ne responsabilizează. Sau ar trebui.
Ne lăsăm influenţaţi de moda zilelor noastre, mai ales de ideile din afară, însă unii dintre noi poate îşi mai doresc să trăiască un Paști bogat spiritual. Ce anume îi învăţaţi să facă? Concret, ce anume trebuie sa facă un creştin de Sărbătoarea Învierii Domnului?
În primul rând să participe la slujbele Bisericii, să încerce să rămână în biserică, la Liturghie, și după primirea Luminii Sfinte. Paștile se serbează întâi la Biserică, iar mai apoi acasă. A serba Paștile doar în jurul mesei plină cu bucate alese, este, dacă îngăduiți, ca și cum ai serba un prieten în absența lui la tine acasă, iar nu la el acasă, împreună cu el. E Ziua Învierii Domnului, așa că-L vizităm întâi în Casa Lui, în Biserică, apoi e vreme și pentru celelalte, dar cu măsură în toate.
Credeți că Biserica este responsabilă pentru concepțiile nou-formate despre sărbătorile creștine? Mă refer aici la Crăciun, care e acoperit de Moș Crăciun, și la Paști acoperit de ouăle roșii și de iepuraș.
Spunea un mare părinte grec că Biserica nu e vinovată de căderile fiilor ei, și drept este. Învățătura ei este sfântă și mântuitoare. Ici-colo pot să apară unele neorânduieli și idei greșite, dar cu grijă, în timp, ele pot fi eliminate. Punctual vorbind însă, în chestiunea iepurașului Biserica nu are nicio vină, că nu-l propovăduiește; ouăle roșii au simbolistica lor și e o tradiție acceptată și, îndeobște, bună. Un compromis nefericit s-a făcut prin asumarea lui Moș Crăciun, prin promovarea unor colinde laice, dar asta e un alt subiect, care nu merită dezvoltat aici. Datoria Bisericii este de a mărturisi la toate neamurile Învierea Domnului și asta și face de două mii de ani.
Deseori auzim următoarea sintagmă: „Nu țin post, mi se pare fără rost și o prostie. Unii țin post și înjură sau se poartă urât. Apoi, ce rost are să te flămânzești și să înjuri că nu ai voie să mănânci?” Ce puteți spune despre asta? De ce să ținem post?
E o justificare simplistă. Nu știu de ce țin unii să se disculpe astfel pentru că nu trăiesc într-o rânduială, adică într-un rost al vieții. Domnul să-i lumineze să înțeleagă mâine mai mult decât înțeleg astăzi! Oricum, măsura postului nu e aceea pe care o pretinde sintagma citată, ci a te abține de la mâncarea de dulce, dar și de la înjurături și vorbe urâte. Problema noastră e că murim de grija altuia… E ca și cum am spune: de ce să mai merg la școală și să învăț, căci oricum sunt mulți elevi proști și leneși? Ideea e că postul aduce mare folos, dar trebuie să guști din el, ca să-i simți bucuria și binecuvântarea. Nu-i pot face reclamă, că nu ar fi ușor, e un exercițiu de înfrânare și cere sacrificiu, dar pot îndemna: Măcar încercați! Indiferent de ce fac alții!
Ce le spuneți celor care pun următoarea întrebare: De ce să mergem la Biserică, având în vedere că e incredibil de plictisitor? E frumos la Biserică? (în facultate profesoara mea de didactică vorbea despre plictisul din Biserică și despre faptul că fiecare slujbă e la fel – ce puteți să-i spuneți?)
Probabil că pentru unii slujba e incredibil de plictisitoare, precum spuneți, dar sunt convins că asta se întâmplă din ignoranță și neînțelegere a ceea ce se întâmplă acolo, în timpul sfintei Liturghii. Da, e frumos la Biserică. Uneori poate fi obositor, mai ales dacă nu ești obișnuit, însă e frumos. Elevii mei, oarecând, ziceau la fel. Erau bucuroși și încântați când mergeam împreună la slujbe, bun motiv să-i îndemn să guste și cu alt prilej din bucuria asta. E drept că trebuie să știi ce se întâmplă pe acolo, iar ei, în mare parte, știau, învățaseră. Orice nu înțelegi este plictisitor! E ca și cum ai viziona un film într-o limbă pe care nu o cunoști. Profesoara de care spuneți e din categoria celor ce nu înțeleg, pentru că nu știe încă limba. Ar trebui să-și vadă de cursurile dânsei, la care, personal, probabil m-aș plictisi foarte tare din cauza parantezelor neinspirate pe care le face. Fără a o ofensa pe profesoară, căci poate fi ea sau oricine altcineva, mai precizez că ideea aceasta, cum că slujbele sunt toate la fel, denotă o lipsă totală a culturii religioase. Slujbele rememorează, aduc în actualitate evenimentele descrise în Evanghelii, în acel timp și spațiu sacru punctate în istorie de Întruparea Domnului. În Litughie suntem contemporani cu evenimentele prezentate în Evanghelii, suntem împreună cu Hristos în Betleem, Betania sau Ierusalim. Dacă îmi e permisă o comparație mai lumească, Liturghia nu e un „bună ziua” rostit repetitiv și obositor într-o singură zi, ci un „te iubesc” spus des persoanei iubite, care, deși aparent sună întotdeauna la fel, e totuși mereu altfel, nefiind doar o simplă informare. Așa și Liturghia, ea nu ne povestește mereu niște evenimente trecute, ci ne smulge din profanul lumii și ne așterne în taină la Picioarele Domnului. În Liturghie petrecem cu Dumnezeu și deși întâlnirile acestea par unora ca trase la indigo, iaca, totuși, noi cei ce dorim a urma pe Hristos, nu ne mai săturăm de ele.
Ce părere aveți despre următoarele obiceiuri: fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniță și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paști, ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la Biserică, așa să alerge și feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a își arăta consimțământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roșu. – În Moldova, în dimineața următoare după noaptea Învierii se pune un ou roșu si unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conțină monezi, copiii trebuie să-și clătească fața cu apă și să-și atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogății. – Ce legătură are taina Învierii cu tradiția și cu superstițiile? Sau care e locul superstițiilor în sânul Bisericii?
Eu personal nu le recomand și nu le dau atenție și, pe cât îmi stă în putere, le evit. Avem multe superstiții și tradiții locale, unele sunt păguboase de-a dreptul pentru receptarea corectă a sărbătorii, altele însă nu, fiind asimilate frumos, fără a umbri neapărat însemnătatea praznicului. Important e să mergem la esențe, să nu reducem viața creștină la tradiții!
Un cuvânt de încheiere, vă rugăm!
În Iisus Hristos moartea nu mai are putere. Moartea noastră a suferit-o El în chip deplin. Învierea Lui trebuie să fie şi învierea noastră, înviere din moartea păcatului, a neştiinţei, a necunoştinţei. Să înviem cu bine! Hristos a înviat!
A consemnat,
Alexandra Borzoş
„Punctul”, Târgul Mureş
Aprilie 2011
