Preot Ioan Istrati
Orice aș scrie, și Dumnezeu mi-e martor că am câte ceva scris, dacă e pe vreun site sau pagină altele decât a mea, se găsește obligatoriu câte un “om” (mi-e greu să-l numesc așa), care mă trimite la muncă. E oligofrenia stalinistă care împărțea poporul înrobit în “oameni ai muncii” și “oameni inutili”. Erau excluși din normalitatea lor demonică și imbecilă artiștii, profesorii, preoții, muzicienii, creatorii de frumos.
Acest blestem al sub-umanității stahanoviste s-a transmis și la noi.
Mereu noi, preoții, suntem trimiși “la muncă”.
Fraților, muncim din greu. Mergem la zeci de case pentru a împărtăși oameni bolnavi, slujim ore întregi lui Dumnezeu, ajutăm nevoiași, pomenim sute de pomelnice, facem Botezuri, Liturghii, cununii, scoatem draci prin rugăciune, blagoslovim muribunzi, oficiem înmormântări, curățim mizeria din suflete prin Spovedanie, ascultăm zeci de oameni cu durerile lor. Zi lumină. Un ocean de lacrimi și de durere. Mereu. Suntem la muncă. Pentru că oamenii au nevoie de noi. Dacă n-ar mai avea, tot am sluji lui Dumnezeu.
Toți oamenii rătăciți, și bolnavi la suflet și la minte, pentru care munca înseamnă doar căratul sacului cu ciment, vor plânge cu amar și vor cere pe patul de moarte un trântor de ăsta inutil societății neo-sovietice, pentru a le ierta păcatele.
În terapie intensivă, în avionul în picaj, pe masa de operație și înaintea morții nu mai există atei de ăștia. Toți deodată strigă în disperare la Dumnezeul ăla pe care L-au răstignit toată viața lor de nimic.
Să dea Dumnezeu să se găsească vreun inutil cu barbă, care să le citească înaintea iadului. Da’ mulți nu găsesc. Păcat.
