Preot Ioan Istrati
Într-o zi, las mașina în service. Vreo două ore. N-aveam ce face. Mă învârt prin zonă. La câțiva pași, o crâșmă cu terasă. Căldură mare monșer. Mă așez și iau o apă minerală rece ca gheața. Cum stam eu așa, apar vreo trei muncitori, plini de var, prăfuiți pe față. Unul mă recunoaște. Părintele bea un șpriț la crâșmă. Când ajung, zic în cor: săărumâânaaa.
Eu:
– Ce fac băieții?
– Păi avem jumătate de oră pauză de la muncă.
Eu:
– Hai că vă fac cinste cu câte o bere.
Bucuroși, se așează. Unul cu un pic de barbă:
– Părinte, am să vă zic ceva.
– Zi.
– Mama a murit de o lună, nespovedită, fără lumină, în somn. În fiecare noapte, o visam cum mă striga, parcă era într-un foc mare. Mi-era frică să mai dorm.
Zic:
– Sărmana mamă, o fi având păcate nespovedite, avorturi, ceva.
– Da, Părinte, cred și eu, a avut vreo cinci chiuretaje.
Oftez.
– Ce să fac eu să îi ușurez sufletul?
– Fă rugăciunea inimii pentru ea: la fiecare inspirație, zi în gând: Doamne, ai milă de mama. Fă Acatistul morților zilnic. Dă de pomană la niște familii sărmane cu mulți copii. Vino la Biserică să te rogi pentru ea.
Pe obrazul alb de praf al tânărului curge o lacrimă.
– Părinte, am rămas orfan. Mama mă învăța când eram mic, să mă rog Maicii Domnului.
Eu:
– Oare de ce? Pentru ca atunci când ea nu va mai fi aici, să ai o Mamă care te ocrotește.
– Da, Părinte.
S-a făcut o liniște mare. Nici mașinile nu se mai aud. Zidarii sorb încet berea brobonită. Unul închină și îi zice bărbosului:
– De sufletul mamei tale.
E pace.
