Dis-de-dimineaţă, stagiarul avocatului meu mă aştepta deja cu maşina, ca să mergem la Tribunal. Omul cunoştea toate despre păţania mea. Totuşi, dacă eu eram în locul lui, nu aş mai fi stat pe lângă acel avocat, aş fi plecat. „Nu pricepeţi că tot ce se petrece în cazul dumneavoastră este numai pentru un câştig de bani? Tot nu vă daţi seama, nici acum?”, şi mi-a dat de înţeles unele lucruri ce nu-mi trecuseră niciodată prin minte.
Într-o jumătate de oră am ajuns la Tribunal. M-am aşezat pe o bancă şi aşteptam să mă strige… „Mintea la rugăciune şi nicăieri altundeva!”, mi-a spus Gheronda. Simţeam că este necontenit lângă mine. A trecut mai mult timp şi, într-un final, m-au chemat să mă înfăţişez în sala de judecată. Acolo am zărit chipul cunoscut al procurorului. Mai erau şi mulţi alţii necunoscuţi, care, aşa cum am aflat mai târziu, erau ziarişti. Mai întâi a rostit un cuvânt judecătorul, apoi procurorul, însă toate erau în limba acelei ţări. Judecătorul m-a întrebat apoi ceva ce, aşa cum vă puteţi da seama, nu am înţeles şi, astfel, i-am răspuns în limba greacă: „Din păcate, nu vă înţeleg, nu vă cunosc limba!”. Atunci a început din nou să-l întrebe pe procuror în limba lor necunoscută mie, ca de obicei. Gheronda mi-a spus: „Spune-i avocatului tău că nu primeşti să răspunzi nimic, dacă nu îţi dau ceva scris în limba greacă!”.
Atunci m-am întors spre avocat care stătea alături de mine şi i-am transmis cuvintele pe care le-am auzit de la Gheronda, exact aşa cum mi le-a spus. El a vorbit cu judecătorul, însă nici de această dată nu am putut înţelege vreun cuvânt din cele pe care mi le spuneau. În scurt timp, şedinţa de judecată s-a terminat şi avocatul m-a invitat să îl urmez. Am ieşit din clădirea Tribunalului şi m-am urcat în maşină. M-am pierdut… Nu am înţeles absolut nimic din cele ce se vorbiseră acolo, iar avocatul a început să-mi explice ce se întâmplase: când am vorbit în greacă, judecătorul s-a enervat pe procuror, deoarece nu exista în sală traducător de greacă! De asemenea, actul de acuzare trebuia tradus şi în limba greacă, astfel încât să îl pot înţelege şi eu. Când l-a întrebat pe procuror de cât timp este nevoie ca să se facă traducerile, mi-a răspuns că în ţara lor sistemul era de aşa natură că era într-adevăr nevoie de ceva timp… Nu a putut să stabilească data nici măcar de principiu, aşa că procesul a fost amânat pe termen nedefinit. L-am întrebat pe avocat ce să facem de acum înainte şi mi-a spus că va trebui să aşteptăm atât timp cât era nevoie. Apoi ne-am îndreptat împreună spre biroul său, unde m-a pus din nou să-i semnez nişte hârtii, pentru ca soţia mea să-i mai poată trimite şi alţi bani!
Gheronda mi-a grăit atunci în cugetul meu:
– Spune-i, copilul meu, că o să te întorci singur la apartament şi că nu trebuie să te ducă el. La biserică, copilul meu, să mergi la biserică pentru rugăciune!
Am zăbovit un pic pe drum înainte să ajung acolo, timp în care Gheronda mi-a spus bucuros:
– Ai văzut, copilul meu, că ni s-au ascultat rugăciunile?
– Cum aşa, Gheronda, dacă tot nu s-a întâmplat nimic nici acum? Vor să tragă de timp, iar eu vreau să plec, să merg înapoi la soţia şi la copiii mei!
Atunci m-a cuprins deznădejdea şi am început să plâng.
– Nu, copilul meu, nu plânge! Ce s-a întâmplat astăzi este spre bine. Mintea la rugăciune şi ai să vezi! Foarte curând vom merge înapoi în Insula Sfinţilor!
– Părinte, măcar de ar fi adevărate cuvintele Sfinţiei Voastre!
Până una alta, m-am oprit la o cabină telefonică ca să iau legătura cu soţia mea, căreia i-am spus în amănunt toate câte se petrecuseră, iar după încă vreo douăzeci de minute de mers pe jos am ajuns şi la biserică. M-am aşezat într-un colţ, în faţa icoanei Preacuratei, şi mi-am continuat rugăciunea. Am stat acolo mult timp, privind la oamenii care se închinau în număr mare la acea preafrumoasă icoană a Maicii Domnului, îi urmăream cu privirea; erau oameni cărora vreme de mai multe decenii li se interzisese închinarea la sfintele icoane, nu avuseseră dreptul de a merge la biserică sau de a-şi exprima convingerile religioase! În acea clipă mi-au venit în minte unele întâmplări petrecute în Cipru, în anul 1974, când turcii musulmani au omorât populaţia civilă, au distrus biserici şi mănăstiri ortodoxe, chiar şi cimitire…
– De ce, Dumnezeul meu, îngădui să se întâmple toate acestea? Cum de ai îngăduit comunismul?
– Este o încercare, copilul meu, toate lucrurile acestea sunt o încercare, mi-a răspuns Gheronda.
– O încercare din pricina păcatelor lumii?, am întrebat eu.
– Desigur, copilul meu, dar tu, pentru toate câte ţi se întâmplă, să-I mulţumeşti Domnului că a îngăduit să treci prin asemenea experienţe. Să-L slăveşti pentru tot ceea ce ai îndurat şi încă mai înduri. Hai! Să mergem acum înapoi, la noi acasă! Rugăciunea! Fii atent la drum şi ţine ochii în jos, iar pe femeile pe care le întâlneşti, să le priveşti numai de la genunchi în jos! La toate să priveşti ca şi cum te-ai uita la Maica noastră, la Preacurata! Haide, copilul meu, să mergem!
Am făcut cale întoarsă spre apartament şi nu priveam nici în stânga, nici în dreapta, ci numai înainte, iar mintea o aveam alipită de rugăciune. Cu puţin înainte de a ajunge, m-am oprit să cumpăr lumânări şi am băgat de seamă că o femeie mă privea de departe. Imediat mi-am aplecat capul şi mi-am ţinut privirea numai în jos, însă mă gândeam: „Oare de ce mă priveşte aşa de insistent, nu cumva este una dintre cele pe care le-am ajutat să-şi găsească de lucru în Cipru? Ai zice că mă recunoaşte din fotografiile din ziare… Nu cumva… Nu cumva…”
Am plătit la casă ţinând capul plecat şi rostind rugăciunea, după care m-am întors spre apartament. „Bravo, bravo, aşa te vreau! Tot timpul să faci aşa! Te-ai ferit de rău!” Toată după-amiaza am citit din Sfânta Scriptură. La un moment dat am primit un telefon din Cipru, la care mi se cereau câteva informaţii legate de locul unde lucram. Slavă lui Dumnezeu că cei doisprezece angajaţi pe care îi aveam atunci au rămas alături de soţia şi copiii mei, continuându-şi munca tot timpul cât au eu am lipsit, fără să creeze nicio problemă. A doua zi, de dimineaţă, am coborât cele opt etaje alergând…
– Încet, încet! Rugăciunea! Rugăciunea şi ochii în jos!, îmi zice Gheronda!
– Desigur, Părinte, nu vă neliniştiţi! Nu uit!
Am traversat strada şi m-am dus în piaţă, de unde am cumpărat câte ceva şi apoi mă gândeam să merg şi până la supermarket, pentru nişte alimente. Deodată, Gheronda îmi zice:
– Repede, repede, să mergem înapoi acasă!
– De ce, Gheronda?
– Mă auzi? Hai repede!
Am grăbit pasul, am traversat cele patru benzi ale străzii şi de îndată ce am pus piciorul în incinta clădirii, a început o ploaie atât de puternică, încât m-a cuprins aşa o teamă, de mi s-a tăiat şi respiraţia! Am intrat în apartament şi m-am aşezat în bucătărie, privind uluit cum ploua.
– Vă mulţumesc, Gheronda, vă mulţumesc!
– Ce voiai, copilul meu, să te plouă şi apoi să te îmbolnăveşti, mai ales cu igrasia asta mare de aici? Trebuie să fii sănătos, la cât drum avem noi de mers!
– De ce? Avem mult drum de mers?
– Vei vedea, vei vedea! Tu ţine-ţi mintea la rugăciune şi pe celelalte lasă-le în grija Domnului… Hai, că s-a oprit ploaia! Să mergem la supermarket!
De data aceasta am coborât cu grijă pe scări cele opt etaje.
– Ei… dar mintea unde-ţi este?, a şoptit din nou Gheronda…
– Da, da! Ştiu! La rugăciune!
Când am terminat cumpărăturile, m-am dus la o cabină telefonică, de unde, vorbind cu soţia, am aflat că primise un mesaj de la foştii mei colaboratori din acea ţară, care o întrebau despre mine. I-am spus să le răspundă şi să-mi stabilească o întâlnire cu ei în spatele catedralei. Ce-ar mai fi putut să vrea? De ce nu luaseră legătura cu mine atâta timp? Nu ştiam dacă era bine şi chiar trebuia să-i întâlnesc…
„Nu, vom merge, ca să vedem ce vor!” M-am întors la apartament, petrecându-mi seara liniştit, cufundat în studiu. Dimineaţă, după canon, am pornit pe jos la întâlnire. Aveam cam o oră şi jumătate de mers, iar umezeala din atmosferă, căldura şi insectele erau de nesuferit. M-am şi oprit de câteva ori ca să mă odihnesc şi să trag aer mai bine în piept, deşi, din această cauză, am ajuns la întâlnire cu cinci minute mai târziu. Cei doi care mă aşteptau erau cuplul cu care colaborasem în probleme de serviciu în ţara aceea. M-am aşezat pe banca din spatele celei pe care stăteau ei şi aşa am vorbit, spate în spate. Prin acele părţi de lume te temeai şi de umbra ta! Bărbatul nu vorbea englezeşte, iar soţia lui, foarte puţin. Mi-a spus că dacă familia mea depune banii pe care i-au cerut la început, de acum toate vor lua sfârşit! Când am întrebat cine cerea banii, s-au ferit să-mi dea nume, deoarece se temeau pentru ei şi pentru familiile lor. Atunci le-am cerut să mă ajute, dar de îndată ce au auzit cuvântul „ajutor”, s-au ridicat şi m-au salutat, fără să mai spună altceva.
– S-au dus, lasă-i! Ai înţeles?
– Ce să înţeleg, Gheronda?
– Ei trebuie să te fi implicat în această istorie!
– Este limpede ca lumina zilei, Gheronda, dar ce au mai cerut acum de la mine?
– Lasă asta, lasă, copilul meu, să mergem în biserică să ne rugăm…
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016
