Lambrini s‑a născut în 1918 în satul „Sfânta Paraschiva” (Arta). Părinţii ei, Spiridon Driva şi Teodora, erau dintre cei mai înstăriţi oameni din sat şi mai aveau încă trei băieţi. Lambrini era cea mai mică, iar fraţii ei o iubeau nespus de mult pentru caracterul ei şi pentru purtarea ei cea bună faţă de ceilalţi. A crescut potrivit principiilor creştine. Încă de mică a învăţat să‑i iubească pe oameni şi să trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu. A terminat numai şcoala primară şi citea cu nesaţ Sfânta Scriptură şi alte cărţi duhovniceşti.
„Eram de opt ani, povesteşte ea, şi stăteam pe un scăunel în curtea casei. Ţineam în mână o Biblie mică, mă entuziasmasem de ea şi-mi plăcea să citesc. Citisem pasajul: «Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică». Aceste cuvinte au intrat în inima mea şi am început să‑L iubesc foarte mult pe Domnul. Din acea clipă mi s‑a aprins dorinţa de a intra în viaţa monahală. Îmi spuneam în sinea mea: «Nu vreau nimic, nici ogoare, nici averi, ci voi merge să devin monahie».
Atunci S‑a arătat înaintea mea un Om Care era îmbrăcat cu veşminte preoţeşti. Mi‑a plăcut mult chipul Său, era foarte frumos. Îl priveam şi mă minunam. Deodată m‑a întrebat:
− De ce te minunezi de Mine? Şi mânuţele tale tot Eu le‑am zidit şi eşti şi tu frumoasă ca şi Mine.
− Pe mine m‑a născut mama mea, care acum se află în bucătărie. Să o strig?
− Nu, Eu pe tine te vreau, şi zicând acestea, mi‑a luat părul în mână. Acesta cine l‑a făcut?
− De vreme ce Tu m‑ai zidit, înseamnă că tot Tu l‑ai făcut şi pe acesta.
− Da, mi‑a răspuns El. Acum ce vei face, ce fel de viaţă vei alege?
− Această carte mi‑a aprins dorul după Marele meu Dumnezeu. Vreau să mă desfătez de El. Acesta va lucra pentru mine, iar eu pentru El.
− Fiica mea, vei deveni mare şi vei lucra şi tu pentru Mine.
− Cine eşti Tu?
− Cel care ai spus. De vreme ce asta vrei, să mănânci miercurea şi vinerea pâine şi usturoi. Tu eşti un copil bun, însă Eu am şi alţi copii buni. Va veni o zi când îi voi aduna pe toţi aceşti copii buni.
Apoi S‑a făcut nevăzut”.
După aceasta a început să se nevoiască şi mai mult, să postească, să se roage şi să se pregătească să se afierosească lui Dumnezeu. Duhovnicul ei era părintele Mitrofan, egumenul Mănăstirii Rovelista din Arta.
„De mică voiam să devin monahie, povesteşte ea. Când am împlinit şaptesprezece ani, am mers la mănăstire şi i‑am spus stareţului că vreau să devin monahie.
− Să vii, fiica mea! mi‑a spus el.
A doua zi au venit părinţii mei şi au făcut mare scandal ca să mă ia înapoi. Egumenul, când i‑a văzut că erau furioşi, mi‑a spus să mă întorc acasă şi să aştept până voi mai creşte, iar apoi să vin din nou.
Rudele mele m‑au luat înapoi şi după câteva zile au început peţitul. Eu însă mă împotriveam şi aduceam mereu pretexte. Când au văzut aceasta, m‑au întrebat ce vreau să fac, iar eu le‑am spus:
− Mă voi ruga toată noaptea şi ce‑mi va spune Dumnezeu, aceea voi face.
Şi m‑am rugat zicând:
− Dumnezeul meu, un singur lucru Îţi cer. Să‑mi dai binecuvântare să mă însoţesc şi eu cu Mirele ceresc, aşa cum fac sufletele bune. Să nu mă însoţesc cu bărbat pământesc.
Atunci am auzit o voce spunându‑mi:
− Te avem în grijă. Într‑o bună zi vei fi a Noastră. Acum însă trebuie să te însoţeşti cu bărbat pământesc ca să te întăreşti. Să pui frâu gurii, picioarelor, mâinilor, trupului.
− Să pun frâu trupului? Dar mă trimiţi la căsătorie?
− Da, Eu te trimit, doar şi trupul este binecuvântat. Vei avea multe încercări.
Eu însă am continuat să mă rog pentru ceea ce este mai bun, şi anume ca să devin monahie, dar acea voce îmi spunea:
− Cel mai bun lucru pentru tine este să te căsătoreşti, ca să fii încercată, să te coci. La mănăstire dacă vei merge, nu te vei chinui atât de mult. Acolo tot ce fac ceilalţi vei face şi tu, fie de mănâncă, fie de se roagă. În lume însă vei întâlni răutate, invidie. Noi am terminat ce am avut de spus. Ia, aşadar, putere şi luminare şi lucrează cât poţi!
Am lucrat în toată viaţa mea, m‑am nevoit. Socrii mei nu mă voiau, mă izgoneau, mă ocărau cu cuvinte urâte. Am trecut prin toate câte mi‑a spus acea voce, Care era Duhul Sfânt”.
Astfel, după ce a împlinit douăzeci de ani, au măritat‑o cu Aristidis Veţios din Kolomodia – Arta şi au dobândit doi copii, pe Spiridon şi pe Statula.
Viaţa ei nu a fost deloc uşoară în familia soţului ei, fiindcă în aceeaşi casă trăiau treisprezece persoane şi fiecare avea capriciile sale şi felul său de a gândi. Mai ales socrul ei se purta faţă de ea foarte urât, o dispreţuia şi o rănea prin cuvintele sale. Lambrini însă a reuşit să le treacă pe toate cu răbdarea. La ocările lui ea îi răspundea:
− Spune‑mi orice vrei. Eu sunt mută.
Şi din partea soţului ei avea greutăţi. Odată, pe când se afla la priveghere la Biserica Sfântului Fanurie din satul vecin Glikorizo, a auzit o voce spunându‑i:
− În această clipă casa ta arde.
După ce s‑a terminat privegherea, s‑a întors pe jos împreună cu celelalte femei. Când a ajuns acasă, a găsit cărţile ei arse şi aruncate afară, iar pe soţul ei strigându‑i ca un ieşit din minţi să plece din casă.
− Nu plec, i‑a răspuns Lambrini. Tu eşti bărbatul meu, iar casa mea este aici. Omoară‑mă, fă cu mine ce vrei, dar eu nu plec.
În acea noapte a rămas încuiată afară, însă ea a răbdat liniştită spunându‑şi: „Ispititorul îl pune…, dar îi va trece. Este un om bun. Pesemne că la cafenea l‑a învrăjbit careva şi de aceea a făcut ce‑a făcut. Până îi va trece mânia…”.
În ciuda atâtor greutăţi şi a lucrărilor agricole obositoare, nu lăsa să treacă nici o secundă din zi fără să se roage şi fără să‑I mulţumească lui Dumnezeu. La câmp, unde mergea să lucreze, lua cu ea şi cărţi duhovniceşti ca să citească şi să se roage. În toată viaţa ei a stricat din pricina desei folosiri patru Ceasloave mari. După cum ea însăşi mărturisea, cărţile erau singura ei avere, iar din citirea lor prindea multă putere.
După ce i‑a dobândit pe cei doi copii ai săi, a trăit cu bărbatul ei ca nişte fraţi. Noaptea, el dormea, iar Lambrini citea cărţi la lumina unei candele şi a unei lumânări.
Mânca un singur fel de mâncare, şi aceea uscată. Şi această rânduială a ţinut‑o toată viaţa. De obicei mânca pâine cu măsline. În primele trei zile ale Postului Mare nu mânca şi nu bea nimic. Se împărtăşea miercuri şi apoi continua postul cel desăvârşit. În zilele în care nu mânca nimic bea pe la ora 3 după‑amiază o linguriţă de apă caldă. Mâncarea ei obişnuită era cartofi fierţi cu oţet. Copiii ei o sileau să mănânce, dar ea nu voia, ci zicea:
− Nu vă necăjiţi, căci nu voi muri de foame. Rugăciunea este hrana mea. Trupul îl voi îngriji pentru că este locuinţa sufletului meu. Când va veni timpul voi mânca. Nu vă neliniştiţi!
Dimineaţa fiica ei îi făcea o cafea, iar după‑ amiază, când mergea să ia ceaşca, o găsea neatinsă. De Paşti, când se aşezau la masă cu toţii, Lambrini vorbea mai întâi despre Dumnezeu. Abia după aceea, fiind silită de ceilalţi, mânca o lingură de iaurt sau lua un vârf de furculiţă de salată. Spunea:
− Astăzi este cea mai mare sărbătoare. Astăzi a înviat Hristos. Dacă ar fi venit de pe lumea cealaltă un copil de‑al meu care a murit, eu aş mai fi putut mânca? Nu, ci mi‑aş fi împodobit casa ca să‑l întâmpin.
În ultimii ani ai vieţii a mâncat doar pâine, apă şi oţet. Odată a trebuit să meargă la Atena, deoarece fratele ei se opera. O cunoscută de‑a ei, care prăjea pâine de porumb, i‑a dat şi ei o felie. A primit‑o cu multă bucurie, fiindcă ştia că femeia aceasta încrustase semnul Sfintei Cruci pe pâine. Când s‑a întors de la Atena i‑a mulţumit femeii care îi dăduse felia de pâine şi i‑a destăinuit că acea felie a fost mâncarea ei pentru toată săptămâna pe care o petrecuse în Atena.
„Mâncam în fiecare zi câte puţin şi venea Domnul şi o înmulţea”, a povestit ea.
Înainte de adormirea ei, pentru o perioadă, s‑a mulţumit doar cu o linguriţă de agheasmă, anaforă şi, fireşte, Sfânta Împărtăşanie. Unei persoane care a întrebat‑o ce a mâncat i‑a răspuns că a mâncat doar anafora ce a păstrat‑o de la Sfânta Liturghie şi că se simţea sătulă. Şi mai spunea că aceasta avea să‑i ţină de foame încă vreo două zile.
După ce şi‑a căsătorit copiii, de la vârsta de patruzeci şi cinci de ani a încetat lucrările agricole şi s‑a dăruit nevoinţei şi rugăciunii. Viaţa ei era o neîncetată rugăciune, făcută acasă şi la biserică, unde mergea regulat şi se împărtăşea des.
Rânduiala ei zilnică era următoarea: dormea două ore în decursul a douăzeci şi patru de ore, noaptea de la ora 3 până la 4,30. Se ruga cu metania în genunchi şi apoi făcea metanii mari. Citea toate slujbele în fiecare zi. Miezonoptica şi Utrenia le citea la lumina slabă a candelei şi a lumânării. Studia mult Sfânta Scriptură şi cărţile patristice. Ziua citea, făcea Slujba Ceasurilor şi rugăciune. Celor care se minunau de ea că putea să‑şi petreacă ziua întreagă în citirea cărţilor sfinte le spunea că timp există pentru toţi. Este de‑ajuns să citeşti chiar şi o singură pagină pe zi, numai să se facă cu credinţă. Toate acestea le făcea cu binecuvântarea duhovnicului ei, părintele Mitrofan, cel care i‑a dat canonul rugăciunii. În Postul Mare citea Pavecerniţa Mare, iar atunci când cineva o întrerupea, nu o citea în continuare, ci o lua de la început.
Atunci când se făcea priveghere la vreo biserică, era întotdeauna prima. De obicei o urmau şi alte femei din satele învecinate. Adeseori aduna femeile noaptea în casa ei şi făceau rugăciune în comun.
De la vârsta de treizeci de ani şi‑a cusut un sac de păr şi l‑a purtat pe trup toată viaţa, pentru asceză şi rea‑pătimire. Nimeni însă nu ştia aceasta. L‑a purtat timp de cincizeci şi patru de ani şi niciodată nu l‑a spălat. Înainte de adormirea ei i‑a poruncit fiicei sale să nu‑l spele niciodată. Toţi cei care l‑au văzut mărturisesc că arată de parcă ar fi scos din maşina de spălat şi că răspândeşte mireasmă.
Deşi trăia în lume, dragostea ei pentru monahism şi pentru Biserică au făcut‑o să‑şi preschimbe camera într‑o chilie călugărească. Orice bucăţică de hârtie pe care o găsea şi avea icoana vreunui Sfânt, o lua şi o lipea pe peretele chiliei ei.
Nu iubea banii, era neiubitoare de argint. Singurul lucru care o preocupa era să facă milostenie şi să poată ajuta lumea. Toată pensia ei o dădea milostenie. De asemenea, când copiii ei îi dădeau bani, îi împărţea şi pe aceştia săracilor.
− Banii aceştia pe care îi dau, spunea ea, nu sunt ai mei. Vi se socotesc vouă, căci ai voştri sunt.
Evita să pună mâna pe bani, iar atunci când trebuia s‑o facă, îi apuca cu un şerveţel sau cu o bucată de pânză. Când mergea ca să cumpere ceva, deschidea portofelul sau şerveţelul şi băcanul îşi lua singur de acolo cât îi trebuia.
Adeseori ieşea noaptea din casă pe ascuns, ca să nu fie văzută, şi mergea la familii sărace, lăsa la poartă ce avea şi pleca.
Brutarului îi dăduse comandă să aprovizioneze cu pâine o familie săracă, fără să afle cineva ceva. A spus aceasta doar fiicei sale cu puţin înainte de adormire şi i‑a lăsat ca legământ să continue milostenia. Lambrini sfătuia:
− Mare binecuvântare are omul care face milostenie! Când faceţi milostenie să nu daţi ceva care este pentru aruncat, ci să daţi străinului sau săracului ceea ce este mai bun. Părinţii să nu se mâhnească dacă nu au să lase avere copiilor lor, ci să se îngrijească de sporirea lor cea după Dumnezeu, iar celelalte le va rândui Domnul.
Mergea şi cerceta bolnavi fără să‑i fie teamă că se va molipsi. Adeseori se împărtăşea mai întâi bolnavul sau cel aflat pe moarte şi îndată după aceea se împărtăşea şi ea, fiindcă nu se temea de moarte, ci dimpotrivă credea că o va aduce mai aproape de Dumnezeu.
Odată a mers să se închine la Sfântul Spiridon în insula Kerkira împreună cu un copilaş pe care îl botezase, fără să aibă la ea bani de drum. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, s‑au dus şi s‑au întors fără să le ceară cineva bani, nici la autobuz, nici la vapor.
Bunica Lambrini Îl iubea pe Hristos, se nevoia mai mult decât o monahie, se ruga neîncetat şi astfel transmitea Harul dumnezeiesc. Mulţi mergeau să o vadă, să‑i ceară sfatul şi rugăciunile. Autocare întregi opreau la casa ei săracă. Îi primea pe toţi oamenii cu multă răbdare, de multe ori fără întrerupere, de dimineaţa până seara.
Vizitele pe care le primea erau zilnice. Nu exista un program. Fiecare venea când voia şi pleca când voia. Îi primea pe toţi fără să murmure. Când rămânea singură, citea sau se ruga. Pentru a se mai dezmorţi, ieşea şi se plimba puţin, nu prin sat, ci prin livada cu portocali, şi rostea Rugăciunea lui Iisus.
Întotdeauna sfătuia să avem răbdare.
− Noi, creştinii, spunea ea, vom trece aici prin mari încercări, chiar şi în sânul familiei noastre. Însă va trebui să arătăm răbdare, dragoste şi să facem milostenii.
Pe toţi care aveau probleme în familie îi ruga să nu‑şi destrame familiile.
− Ispititorul este cel care vă aţâţă, spunea ea.
Pe tinerii care o vizitau îi sfătuia:
− Te‑ai hotărât să te căsătoreşti? Vei face răbdare, şi nu puţină, ci multă. Să mergeţi la biserică regulat, să vă spovediţi, să vă împărtăşiţi şi să vă rugaţi. Dacă le veţi face pe acestea, veţi merge lângă Hristos ca să vă bucuraţi veşnic.
Deşi nu a făcut studii, citea multe cărţi patristice, le înţelegea şi le tâlcuia. Oameni cu studii, chiar şi profesori universitari, mergeau să o asculte pe bunica Lambrini; simţeau o evlavie deosebită pentru ea, fiindcă se dăruise cu totul lui Hristos, dar şi pentru că vedeau Harul dumnezeiesc săvârşind lucruri minunate prin ea. Adeseori mintea ei era răpită şi vedea taine negrăite ale veacului viitor. Rugăciunea ei era ascultată. Cunoştea cele ascunse ale oamenilor şi vedea de mai înainte evenimente din viitor.
„Fiica mea, Statula, povesteşte bunica Lambrini, trecuse de optsprezece ani şi îi venise vremea de măritat. Au început să vină peţitorii, dar pe mine nu mă odihneau deloc. Erau oameni buni şi înstăriţi, dar care îşi pierduseră curăţia trupească. În acei ani cuvântul miresei nu prea avea greutate în alegerea mirelui şi astfel, pentru că mie îmi revenea sarcina alegerii mirelui, voiam înainte de toate să aibă curăţie. Statula nu avea chemare pentru viaţa monahală, precum aveam eu, de aceea trebuia să i se găsească un mire.
Într‑o seară m‑am întins pe pat ca să mă odihnesc şi am luat ca de obicei o carte ca să citesc, însă eram mâhnită că nu se găsea ginerele. Soţul meu dormea separat ca să nu‑l deranjez. De îndată ce a adormit soţul meu, s‑a deschis fereastra singură şi a intrat Îngerul meu păzitor. Mi‑a luat sufletul, iar pe pat mi‑a rămas trupul pe jumătate mort. Am mers mult, fără să ştiu încotro ne îndreptăm. Când am ajuns în Preveza, Îngerul mi‑a spus:
− Nu te opri deloc! Trebuie să ajungem în Levkada.
Eu nu ştiam unde se află Levkada. În cele din urmă am ajuns într‑o insulă şi ne‑am oprit înaintea porţii unei case. Atunci Îngerul mi‑a spus:
− Rămâi aici, iar eu voi deschide uşa. Să priveşti înăuntru!
Când a deschis uşa casei, am văzut un tânăr îmbrăcat în costum, stând în picioare, cu spatele la noi. S‑a întors ca să închidă uşa, căci i s‑a părut că s‑a deschis singură. Atunci l‑am văzut şi din faţă. Îngerul era duh, iar eu imaterială, de aceea tânărul nu ne vedea.
− Îţi place de el? Vrei să‑l iei de ginere pentru fiica ta?
− Este bun, dar suntem departe.
− Înger este şi acesta, precum sunt şi eu.
− Un Înger o va lua pe fiica mea? Ea este om. Cum va lua un Înger?
Însă Îngerul se referea la curăţia acelui tânăr.
− De acum nu vei mai face altă peţire pentru fiica ta, orice îţi vor spune alţii. Datorită unor greutăţi va trebui să aştepţi câţiva ani, dar îl voi face pe ginere să vină singur şi să o găsească pe fiica ta.
Apoi ne‑am întors în acelaşi chip. Au trecut trei ani şi într‑o zi fiica mea s‑a dus la o cofetărie cu fiul meu. Acolo se afla şi ginerele. De îndată ce a văzut‑o, a venit şi a cerut‑o în căsătorie. Atunci mi‑am dat seama că era cel pe care îl voia Dumnezeu. Am fost de acord şi am slăvit pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa”.
Altădată Maica Domnului i‑a arătat iadul şi Raiul.
„În 1982, povesteşte ea, mă aflam la peştera Sfintei Parascheva din Hanopulos. Pe când mă rugam în peşteră împreună cu alte femei, am cugetat în sinea mea: «Ce bine ar fi dacă aş avea eu această peşteră!».
− Nu, nu, mi‑a spus o voce, peştera ta este a Fecioarei (adică a Maicii Domnului).
− Unde este această peşteră?
− Ţi‑o voi găsi eu, dar după un timp.
Au trecut cinci ani până a venit acel timp. În toată această vreme eu am tot căutat. Când auzeam de vreo peşteră, luam o femeie împreună cu mine şi mergeam acolo. Seara, când mă întorceam acasă şi făceam rugăciune, auzeam o voce spunându‑mi:
− Nu aceasta, fiica mea. Te‑ai ostenit în zadar.
Într‑o zi m‑a chemat vara mea în Arta ca să lucrez. Acolo mi‑a vorbit de o peşteră la care avea să meargă a doua zi împreună cu alte femei. Când am auzit, m‑am hotărât să merg şi eu. Am pornit la ora 5 dimineaţa pe jos.
De îndată ce am ajuns la peşteră, pe dinafară nu se vedeau decât două găuri mici, prin care puteai intra numai dacă te strecurai. Lângă intrarea peşterii se afla şi o bisericuţă. Luasem împreună cu mine lumânări. Atunci m‑am întrebat: «Aceasta este oare peştera?». Şi îndată am auzit o voce zicând:
− Aici înăuntru sunt. Aprinde o lumânare şi vino înăuntru!
Ca să scap de femeile ce erau cu mine, le‑am spus că sunt obosită şi că voi rămâne puţin ca să mă odihnesc. De îndată ce ele au intrat în bisericuţă, am aprins lumânarea şi am intrat în peşteră. Peştera era destul de mare. Acolo am văzut‑o pe Maica Domnului. Atunci am căzut înaintea ei şi m‑am închinat. Am uitat de toate. Aş fi vrut să rămân acolo pentru totdeauna, pentru toată viaţa mea. Mă închinam neîncetat Maicii Domnului, însă ea mi‑a spus:
− Ajunge! Aici înăuntru vei vedea multe, vei vedea lumea cealaltă. Cele pe care le vei vedea să le descoperi tuturor celor care sunt interesaţi de acestea. Dacă vei vedea nepăsare, să nu spui nimic. Şi faţă de femeile de afară să te porţi ca şi cum nu s‑a întâmplat nimic după ce vei ieşi de aici. Dacă te vor întreba, le vei spune că te‑ai dus în peşteră să te rogi. Acum însă ieşi îndată, căci te caută. Apoi evită‑le cu delicateţe şi vino din nou ca să continuăm. Le voi pregăti şi eu lăuntric ca să primească ceea ce le spui.
Am ieşit şi le‑am liniştit, pentru că începuseră să mă caute şi să mă strige. Chipul meu se schimbase din pricina întâlnirii mele cu Maica Domnului, de aceea femeile, văzând aceasta, m‑au întrebat:
− De ce eşti aşa? Ce ai păţit?
Atunci eu m‑am îndreptăţit spunându‑le că m‑am înfricoşat puţin de întunericul peşterii şi de aceea chipul meu s‑a făcut puţin palid. Apoi le‑am spus că voi intra din nou ca să mă rog, iar ele au fost de acord. Am aprins lumânarea şi am intrat din nou. Maica Domnului mă aştepta şi mi‑a spus:
− Acum să nu te temi! Femeile te vor aştepta şi de îndată ce te vor vedea, vor zice: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”.
Apoi Maica Domnului m‑a dus pe un câmp întins, cât Arta de mare. Când am ajuns la o răscruce, am întrebat‑o pe Maica Domnului pe care cale să o apuc.
− Pe care vrei tu, mi‑a răspuns ea.
Atunci eu am apucat pe un drum. Aşa cum înaintam, vedeam petreceri, nunţi, familii fericite, copii şi spuneam:
− Ce lume frumoasă se află aici!
− Ah! suspină Maica Domnului. Aşa este înşelat poporul în lumea de jos, cea vicleană.
Când am auzit aceasta, nu am mai vrut să înaintez, dar Maica Domnului mi‑a spus:
− Vom înainta, nu te teme!
Atunci am prins curaj şi am înaintat.
Am întâlnit un râu de foc ale cărui valuri cădeau peste trei cunoscuţi de‑ai mei ce strigau. Atunci Maica Domnului mi‑a spus:
− Nu te mâhni! Acestea le‑au lucrat pe pământ, de acestea se desfătează. Te ascultau, oare, când le spuneai ceva? Eu le fac bine în fiecare an şi îi scot de acolo de la Înviere până la Cincizecime.
Mai departe am văzut un râu de smoală ce clocotea. Şi acolo intrau şi ieşeau cei adormiţi. Însă hainele lor erau curate, nu se murdăreau, deşi se tăvăleau în smoală. Dar ce folos? Căci ardeau şi ele în smoală şi nu sufereau arderea.
Apoi am ajuns lângă un butoi mare. Aici mă striga pe nume un suflet care se afla înăuntru şi se chinuia. Încerca să iasă şi mă ruga să‑mi ud degetul ca să‑i răcoresc puţin gura. L‑am recunoscut după voce şi i‑am spus:
− Acolo înăuntru eşti? Acestea le‑ai lucrat în viaţă? Nu‑ţi aminteşti că ne-am întâlnit lângă Parigoritria, tu te întorceai din piaţă, iar eu de la biserică şi mă luai în râs deoarece cred în acestea, în iad şi în Rai, şi spuneai că dacă moare omul, s‑a terminat, se pierde ca oaia. Şi multe altele îţi spuneam despre iad şi Rai, nu‑ţi aminteşti?
− Îmi amintesc, dar acum este târziu. Strigă pe cât poţi, cât trăieşti, să vină cineva lângă tine, ca să scape de acest iad de aici.
− Ce să facă lângă mine, de vreme ce nici eu nu ştiu unde voi merge? Tu de câte ori nu m‑ai chinuit atunci când te întâlneam?
− Nu, tu nu ai mâncat, nu te‑ai schimbat, nu te‑ai îmbrăcat cu haine scumpe, nu te-ai distrat, ci te‑ai nevoit şi ştii.
După aceasta mi s‑a făcut milă de el. De obicei eram sensibilă la durerea celorlalţi şi dacă auzeam că cineva flămânzeşte, nu mâncam nici eu, ci dacă puteam, îi duceam de mâncare. Acum însă mă gândeam dacă să‑i dau puţină apă cu degetul sau nu. Maica Domnului mi‑a spus că dacă îi voi da, îmi va arde jumătate din mână, până sus la umăr. Când am auzit aceasta, m‑am oprit, dar îmi era milă de acel om. Am rugat‑o atunci pe Maica Domnului să‑mi dea voie ca să ud puţin degetul şi să‑i dau puţină apă.
− Ce pot să‑ţi spun? mi‑a răspuns Maica Domnului. Îţi va arde mâna. Dar de vreme ce vrei atât de mult, bagă‑l puţin şi eu voi fi de partea ta.
− Da, vreau aceasta. Este şi el un suflet. Poate că şi eu voi pătimi acestea.
− Să nu fie! mi‑a răspuns Maica Domnului.
Şi într‑adevăr, când am băgat degetul, mi s‑a ars mâna. Mă durea, suflam peste ea, dar nimic. De atunci nu pot să mai îndoi degetul, ci a rămas înţepenit. Chiar de l‑aş tăia, nu aş simţi nimic.
− Ceea ce ai văzut aici, mi‑a spus Maica Domnului, nu trebuie să te mâhnească peste măsură, ci să te îndemne ca le spui şi altora cu toată râvna şi să ajuţi suflete care tânjesc după Cer.
La plecare mi‑a spus:
− Să fiţi binecuvântaţi până la A Doua Venire a Fiului meu!
Apoi am plecat şi ne‑am întors în locul unde era lumea cea bună. Acolo simţeai bucurie. Am recunoscut pe mulţi dintre cei aflaţi acolo. Am întâlnit mulţi soţi care au trăit în dragoste şi unire. Maica Domnului a vrut să‑mi arate şi alţii, dar eu i‑am spus:
− Să nu‑mi arăţi tineri, căci mă mâhnesc când mor tineri.
− Nu tineri, ci bătrâni, căci oamenii buni mor bătrâni. Pe ceilalţi îi luăm de tineri ca să se izbăvească de păcatele în care ar fi căzut dacă ar fi rămas în viaţă.
Am întâlnit acolo şi doi soţi bătrâni. Atunci Maica Domnului mi‑a spus:
− Acum vine şi fiul lor, călătoreşte.
De îndată ce a murit, sufletul aceluia a început să urce la Cer. Atunci bătrânul, tatăl lui, s‑a ridicat şi s‑a rugat Celui Răstignit:
− Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că l‑ai luat pe fiul meu la această vârstă tânără şi‑l aduci aici!
− Amin, s‑a auzit de pe Cruce.
Cei doi bătrâni s‑au aşezat din nou pe tronurile lor, care erau de aur. Acolo totul era de aur. Fiecare avea înaintea lui o măsuţă cu o tavă din care mânca. Atunci eu m‑am întrebat în sinea mea: «Ce mănâncă, oare?», iar ei mi‑au răspuns:
− Mâncăm ceea ce voi aduceţi la Proscomidie.
Mâncarea lor semăna cu anafora şi vinul. Paturile lor erau de aur, foarte frumoase.
Pentru fecioare exista un loc deosebit, casa fecioarelor. Acolo am văzut şi multe cunoscute de‑ale mele, dar nu mi‑au vorbit.
Apoi Maica Domnului mi‑a spus:
− Acum vom pleca şi vom trece să vedem un om care a venit aici după o boală îndelungată. Acesta era foarte păcătos, dar şi‑a ispăşit păcatele prin boala sa. A răbdat‑o fără să murmure. Patul său nu a fost ca al celorlalţi, ci a fost udat cu sudoarea ostenelilor sale.
Atunci acela mi‑a spus:
− Da, aşa este cum spune Maica noastră. M‑am topit de durere pe patul meu, mi‑am vărsat tot sângele pe el. Prin ceea ce am trecut ştie doar acest pat şi mama mea care mă îngrijea şi stătea la căpătâiul meu.
Apoi Maica Domnului a continuat:
− Toţi oamenii să vină aici. Să sufere puţin pe pământ. Sunt multe ispite pe pământ. Numai sufletul să vi‑l păziţi de păcate. Cel care se jertfeşte pentru Fiul meu se va desfăta de toate aceste bunătăţi. Toţi care vor lucra pentru mine jos pe pământ vor veni în Rai. Aceste bunătăţi sunt o bucurie pentru cel care se desfătează de ele. Acum însă vin puţini. Lumea s‑a stricat”.
Altădată Lambrini a văzut mai dinainte moartea nepoatei ei:
„Primisem înştiinţare că miercuri avea să adoarmă nepoata mea Casiana. Aceasta m‑a vizitat cu o sâmbătă înainte şi mi‑a spus că s‑a înţeles cu preotul să săvârşească Liturghie miercurea următoare; m‑a chemat şi pe mine să ajut. Aveam binecuvântare de la episcop să cânt la strană când este nevoie. Atunci i‑am spus:
− Nu miercuri, ci luni.
Ea însă insista pentru miercuri, deoarece îl anunţase pe preot şi nu putea să schimbe ziua pe care deja o stabilise. Ca s‑o ajut, m‑am dus eu şi am schimbat ziua. S‑a săvârşit Liturghia şi fiindcă ne pregătisem, ne‑am împărtăşit. Casiana părea să fie foarte sănătoasă. Mi‑a mulţumit că am ajutat şi eu la Sfânta Liturghie şi ne‑am luat rămas bun.
În zorii zilei de miercuri Nicolae, fratele Casianei, i‑a dat telefon ca s‑o roage să meargă la maternitate, fiindcă avea să nască soţia lui, Olga, şi de aceea voia să aibă pe cineva lângă el. Casiana a mers, dar imediat după naştere a făcut un edem pulmonar şi a adormit după puţin timp. De aceea vă spun că nu ştim când vom muri”.
Odată s‑a petrecut următorul lucru:
„Era a treizecea zi de la adormirea unei fetiţe de şapte ani pe care o cunoscusem. Seara, ca de obicei, am luat o carte duhovnicească ca să citesc şi stăteam pe pat. Soţul meu deja adormise. Atunci a intrat pe fereastră un Înger aducând‑o cu el pe acea fetiţă, care acum era îmbrăcată în haine de nuntă. Când am întrebat‑o de ce a venit din nou în această lume păcătoasă, ea mi‑a răspuns:
− Pentru tine am venit. Nu am găsit pe altcineva căruia să‑i spun nemulţumirea mea. Părinţii mei mă sileau să mănânc ca să mă fac bine, dar mie nu‑mi lipsea mâncarea. Dumnezeu voia să mă ia. Acum însă, când am murit, trebuia să merg în Rai, dar am piedici. O vină este a părinţilor mei şi una a mea. Nu s‑au împlinit încă nici patruzeci de zile de când am murit şi mama mea a rămas însărcinată. Aceasta nu trebuia să se întâmple. Sufletul meu se află încă pe drum, nu am trecut de toate vămile. Ştiu că m‑au plâns mult, dar nu trebuia să se întâmple. Ei cred că într‑un fel oarecare mă vor învia, dar spune‑le că vor face un băieţel, nu fetiţă, aşa cum cred ei. Însă această faptă a lor îngreuiază sufletul meu. Cât despre mine, ultima oară când am mers la şcoală, înainte de a muri, nu aveam creion şi tăbliţă ca să scriu, dar o colegă de‑a mea mi‑a dat o tăbliţă nouă şi un creion, pe care nu le‑am dat înapoi. Spune‑i mamei mele să cumpere altele noi şi să i le dea înapoi acelei fetiţe. Pentru marele bine pe care îl vei face sufletului meu te voi lua acum împreună cu mine să vezi cămara pe care a pregătit‑o Domnul pentru noi, fecioarele. Noi ne‑am logodit cu Hristos.
Am ieşit pe fereastră şi am început să urcăm. Eram însoţite de Înger care o ţinea pe fată de mână. Am ajuns în Rai. Am văzut acolo multe case foarte frumoase. Am ajuns apoi la casa fecioarelor. Dar nu m‑a lăsat să intru înăuntru. Ea însă a intrat şi mi‑a spus:
− Tu te afli încă pe pământ, nu poţi să intri aici.
Am văzut însă pe fereastră fecioarele, unele mici, altele mari. Purtau haine care străluceau.
− Noi aici, mi‑au spus ele, nu avem niciodată iarnă, niciodată noapte, niciodată ploaie. Suntem mereu într-o neîncetată primăvară.
Apoi cineva a lovit într‑o toacă, căci era ora pentru rugăciune, şi a trebuit să plecăm. Am vrut să rămân şi eu să văd cum se roagă, dar ele mi‑au spus:
− Voi îi aveţi pe preoţi, pe duhovnici, care vă spun toate.
Apoi Îngerul m‑a adus înapoi pe pământ fără să‑mi vorbească. Vedeam trupul meu care se afla pe pat, lângă soţul meu. Avea o respiraţie aşa de uşoară, atât cât să poată trăi. Atunci sufletul a intrat din nou în trupul meu, am lăsat cartea pe masă şi am adormit. Dimineaţă trebuia să merg la câmp să lucrez la bumbac, dar nu am putut să merg. Timp de trei zile m‑am simţit foarte obosită şi eram palidă.
Apoi am întrebat‑o pe fetiţă:
− Bine, dar pentru o tăbliţă întâmpini atâtea greutăţi? Cu noi, care am făcut atâtea, ce se va întâmpla?
Atunci ea mi‑a răspuns:
− Această tăbliţă şi creionul este ca o greutate de 100 kilograme. La fel de mult mă îngreuiază şi păcatul părinţilor mei.
De aceea nu trebuie să datorăm nimic în această viaţă, dacă vrem să ne desfătăm de bunătăţile Raiului”.
La Sfânta Liturghie şi atunci când se împărtăşea avea anumite experienţe dumnezeieşti. Pe unele dintre ele le destăinuia:
„Tot ceea ce aducem la Proscomidie, vin, lumânări şi pomelnicul cu nume le iau Îngerii şi le duc sus.
Odată am mers la Sfânta Ecaterina. Era prăznuirea unui Sfânt şi am dat hârtiuţa mea cu numele. Dimineaţă, după ce s‑a terminat Sfânta Liturghie, am văzut că pomelnicul meu se afla jos, pe podea, în faţa Sfântului Altar. Când am văzut aceasta, m‑am mâhnit şi am spus:
− Ah, Dumnezeul meu, Sfântă Ecaterina, am venit aici, dar numele mele nu au fost citite.
Noaptea în vis a venit o tânără frumoasă (Sfânta Ecaterina) şi mi‑a spus:
− Te‑ai temut că nu ţi‑au fost citite numele? Le‑am citit eu, chiar dacă nu le‑a citit preotul.
În mâinile ei ţinea o hârtie pe care mi‑a arătat‑o. Atunci am văzut că era hârtia pe care scrisesem numele şi pe care o dădusem preotului să le pomenească la Proscomidie.
Dimineaţă, când Sfânta Liturghie începe, toate sunt foarte frumoase, însă atunci când vine vremea Împărtăşirii, toată biserica este plină de duhuri îngereşti. Atunci le văd ca pe nişte fulgere. Îngerii zboară cu aripile lor mari, iar chipurile lor sunt frumoase, ca cele ale oamenilor. Aceştia sunt sus, iar noi jos. Preotul cântă de aici, psaltul de acolo şi toţi Îngerii merg şi‑l înconjoară pe preot.
Apoi vine Sfânta Împărtăşanie. Vezi în Sfintele Uşi pe Hristos întreg. Îl vezi pe preot spunând «Cu frica lui Dumnezeu…». Iar El spune «Aici Eu sunt» şi arată Sfântul Potir, că adică Se află înăuntru.
Atunci luăm într‑adevăr carne din Trupul Domnului. În Sfântul Potir Se află cu adevărat Acesta. Devine întreg, un copilaş atâtica, cu un căpşor micuţ‑micuţ, cu mânuţe, cu picioruşe, Hristos întreg, adică Om, şi Se dăruieşte mie, Se dăruieşte ţie şi celorlalţi prin Sfânta Linguriţă. Aceasta are în ea un omuleţ.
Cum să‑L primeşti pe Acesta? Şi totuşi Îl primesc cei păcătoşi, cei întinaţi, cei vicleni, lumea cea rea, ucigaşii, care îl ucid pe celălalt şi apoi îl îngroapă.
Când mergi să te împărtăşeşti, să mergi cu capul plecat şi să te gândeşti pe Cine ai înaintea ta. Pe Cine vei vedea tu acum. Nu te uita la ce face unul şi altul.
Vei privi numai la Sfântul Potir. Cine Se află în Sfântul Potir? Acolo este Însuşi Hristos şi Cel care îţi arată şi Cel care îţi dă acel lucru mic este tot Hristos, nu preotul. Acesta priveşte să vadă cine este vrednic să‑L primească. Celui care nu este vrednic nu I Se dăruieşte. Crezi că toţi se împărtăşesc atunci? Nu, ci numai cel care este pregătit. Iar atunci când mergi să te împărtăşeşti, trebuie să‑L vezi pe Hristos. Nu este nevoie să‑L vezi în realitate, ci să‑L ai în mintea ta. Apoi vine «Pentru rugăciunile…», dar vezi cum pleacă toţi din biserică înainte de «Pentru rugăciunile…». Stai puţin, ca să iei binecuvântarea! După slujbă nu se potriveşte să mergi în vizită, în vreo casă străină, fiindcă vei pierde binecuvântarea. Nu este bine să ieşi afară, să mergi, ştiu eu, în piaţă. Iar dacă este neapărată nevoie, roagă pe cineva care merge la piaţă să cumpere şi pentru tine. Dacă totuşi ieşi din casă, pleacă‑ţi capul, fă‑ţi treaba şi întoarce‑te repede acasă!
Ca să ne împărtăşim trebuie să ne pregătim cam o săptămână cu post şi cu alte nevoinţe”.
Bunica Lambrini avea mare îndrăzneală în rugăciune. Oameni cuprinşi de necazuri îi cereau să se roage şi apoi vedeau roadele rugăciunii ei.
Un văr de‑al ei se afla pe moarte şi nu putea să‑şi dea sufletul. Se chinuia, căci deşi părea că moare, apoi îşi revenea. De aceea, soţia lui a mers şi a rugat‑o pe bunică să vină la cel bolnav ca să facă rugăciune. Ea însă şovăia, deoarece credea că avea să‑l omoare ea. În cele din urmă a mers şi a vorbit cu el. Era un om bun, dar bea. I‑a spus să se spovedească şi apoi, în timp ce bunica se ruga, acela şi‑a dat sufletul în pace.
Odată un nepoţel de‑al ei, care avea cinci ani, era bolnav. Îl duseseră de două ori în Rusia şi se pregăteau să‑l ducă şi a treia oară ca să‑l opereze din nou. Bunica Lambrini nu voia aceasta, fiindcă ştia că nu avea să se facă bine, chiar dacă va mai trăi. În ultima seară, înainte de plecarea în Rusia a mers la chilia ei şi s‑a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu:
„Mai bine să‑l iei lângă Tine, în Ceruri, decât să meargă în Rusia. Acesta este Înger. Să mă învredniceşti şi pe mine, Dumnezeul meu, să ajung acolo. Să se ridice nepoţelul meu de pe tron şi să mă ia şi pe mine”.
A auzit un „da” în rugăciunea ei şi atunci a mulţumit lui Hristos. Pe la ora 3 noaptea copilul a murit. Lambrini plângea de bucurie. Îndată după aceasta a luat făină ca să facă prescură.
De‑a lungul vieţii ei, bunica Lambrini nu a uitat dorul după viaţa monahală, Astfel, după adormirea soţului ei, a luat hotărârea să‑şi împlinească visul. La vârsta de aproximativ şaptezeci de ani a mers la o mănăstire din acele părţi, unde, potrivit canonului dat ei de duhovnic, trebuia să rămână cincizeci de zile pentru Paşti, patruzeci pentru Crăciun şi cincisprezece pentru Postul Adormirii Maicii Domnului. Ea însăşi a cerut să rămână pentru totdeauna la mănăstire, dar între timp duhovnicul a adormit, iar monahiile şi‑au exprimat nemulţumirea faţă de dorinţa ei de a rămâne acolo. Din nou bunica Lambrini, dând dovadă de ascultare şi de răbdare, a primit netulburată această hotărâre a lor şi s‑a întors liniştită acasă, unde şi‑a continuat nevoinţele şi a început să se pregătească pentru adormirea ei.
Domnul Andrei Nicolau din Kolomodia Artei consemnează:
„Părinţii mei, şi mai ales bunica mea, încă de când eram mic îmi vorbeau despre bunica Lambrini şi despre harismele ei. Bunica mea o urma pretutindeni, la toate bisericile la care se ducea, şi mergeau ore întregi pe jos. Eu nu dădeam prea mare importanţă la ceea ce auzeam despre nesfârşitele ore de rugăciune, despre somnul puţin (două ore în decursul celor douăzeci şi patru), despre harismele ei. O respectam ca pe o femeie în vârstă ce era, dar cu cât creşteam, vedeam că se supunea cu bucurie la nevoinţe mari şi aspre (posturi şi privegheri). Observam că de fiecare dată când se împărtăşea, chipul ei strălucea. Când mă întâlnea după Sfânta Liturghie, mă mângâia cu dragoste pe cap şi atunci simţeam că nu mai păşesc pe pământ. Aceasta mă făcea să caut să fiu cât mai mult în preajma ei.
Într‑o vară, după ce am terminat prima clasă de şcoală primară, bunica Lambrini a mers împreună cu alte femei şi a deschis Biserica Sfinţilor Arhangheli din satul Lutrotopos (Arta). Împreună cu ele am mers şi eu cu mama mea şi am dormit o noapte în biserică. Era noapte şi bunica cânta ceva dintr‑o carte. Atunci eu m‑am ridicat şi am început să mă plimb prin biserică, care era luminată de câteva lumânări aprinse. Apoi am deschis uşa Sfântului Altar, am intrat înăuntru, am înaintat doi‑trei paşi spre Sfânta Masă şi îndată m‑am oprit. Atunci am auzit paşii unui om care se apropia de mine. Am văzut două‑trei umbre ce se aflau împrejurul Sfintei Mese venind spre mine şi înconjurându‑mă. Atunci m‑am înfricoşat şi îndată am ieşit din Sfântul Altar. Mama mea, care mă căuta, văzându‑mă, m‑a certat. Atunci bunica Lambrini i-a spus:
− Nu certa copilul! Acesta este un copil mic şi fără de păcat. Să ştii că Puteri cereşti l‑au înconjurat!
Atunci am înţeles că bunica Lambrini văzuse aceleaşi lucruri ca şi mine, chiar dacă se afla în afara Sfântului Altar. De atunci am înţeles că nu era ca ceilalţi oameni.
Mai târziu, când am ajuns în vârstă şi bunica trecuse de optzeci de ani, am găsit‑o odată la cişmeaua din curte, dar înainte de a o saluta am observat că, aşa cum stătea aplecată, cocoaşa ei se mărise. Nu am apucat să mai înaintez un pas că bunica mi‑a şi citit gândul şi, ridicându‑şi capul, mi‑a spus:
− Ai văzut, fiul meu, cum am devenit din pricina cititului mult, toată ziua fiind aplecată asupra cărţilor cu multă rugăciune şi pocăinţă către Domnul şi nădăjduind să aflu şi eu un mic sălaş în casa Lui?
Se distingea prin marea ei smerenie. Spunea:
− Eu nu sunt nimic. O ţărancă săracă şi neştiutoare de carte.
Dar deşi nu ştia carte, discuta cu multă uşurinţă cu oameni instruiţi. Vorbea zece minute şi spunea lucruri pe care alţii nu puteau să le spună în câteva ore. Profesorul nostru, teologul, timp de jumătate de oră a încercat să ne explice ce este minunea şi la sfârşit n‑am înţeles mare lucru. Bunica, atunci când am întrebat‑o, ne‑a răspuns:
− Este foarte simplu. Tot ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.
Odată arăta la televizor bisericile din Cipru, care fusese ocupat de turci, biserici pe care aceştia le transformaseră în staule şi în magazii. Atunci am întrebat‑o pe bunica ce zice Domnul despre aceasta, iar ea a răspuns plină de întristare:
− De atunci de când turcii au transformat Sfânta Sofia în geamie, Maica Domnului a plecat dinăuntru şi stă afară lângă uşă şi plânge. Plânge mereu pentru că i‑au luat casa. Dacă ai fi putut s‑o vezi pe Maica Domnului cum plânge, nu ai mai fi dormit multe zile.
Şi după ce s‑a adâncit puţin în sine, a continuat:
− Ai să vezi peste puţin timp ce va păţi Turcia.
Şi într‑adevăr, în scurtă vreme au avut loc cutremurele despre care se ştie.
Am întrebat‑o dacă există şi alţi oameni în Grecia care să aibă aceeaşi harismă. Atunci ea, după ce a privit puţin la Cer, mi‑a răspuns:
− Da, există, deoarece credinţa noastră este vie. Este cineva dintre noi pe care Domnul l‑a ridicat la o mare înălţime duhovnicească. Stă lângă graniţa cu Albania. Am fost acolo de cinci‑şase ori şi săptămâna trecută am mers din nou.
Şi pe când spunea acestea chipul ei strălucea de bucurie.
Vorbea despre evenimente care aveau să se petreacă în viitor.
«Vei vedea, spunea ea, lucruri pe care nici nu ţi le poţi închipui. Vei vedea valuri mari cât o casă cu două etaje distrugând oraşe şi sate şi puţini vor fi cei care vor scăpa».
Şi într‑adevăr, la două luni după moartea ei a avut loc cunoscutul tzunami, în urma căruia au murit mii de oameni.
«Vei vedea, mai spunea ea, copii mergând în excursie şi cărora diavolul le iese înainte cu secera şi le taie capetele».
După puţin timp s‑a petrecut în Macedonia faimosul accident în care au murit mulţi copii.
«Nu pot, îmi spunea ea, să‑ţi descopăr mai multe, căci altfel păcătuiesc. Pentru cele pe care ţi le spun am primit binecuvântare de la Domnul».
Pe data de 7 septembrie 2002 am vizitat‑o, iar ea părea că mă aşteaptă. Când m‑a văzut mi‑a spus:
− Peste puţine zile eu voi pleca din această viaţă. Nu ştii cu câtă bucurie aştept această clipă!
Mi‑a dat atunci şi unele sfaturi, precum acela de a posti miercurea şi vinerea, de a nu lucra în sărbători, de a merge cât mai des la privegheri şi multe altele. Apoi mi‑a spus:
− Când vei avea nevoie de mine, să vii la mormântul meu. Acolo va fi casa mea. Vei cere ajutorul meu ca să mijlocesc la Domnul. Este de ajuns ca cele pe care le ceri să fie în acord cu cuvintele Domnului”.
Doamna Vasilica Tzurmana din satul Komeno (Arta) mărturiseşte:
„Odată, într‑o biserică din Arta am auzit pentru prima oară vorbindu‑se despre Lambrini şi despre harismele ei duhovniceşti şi am simţit o dorinţă puternică de a o cunoaşte. Am mers, aşadar, la casa ei sărăcăcioasă împreună cu o rudă de‑a mea care o cunoştea. De atunci, timp de aproape patruzeci de ani, până când a plecat din această viaţă, am urmat‑o pretutindeni în pelerinaje, la privegheri, la Liturghiile ce se săvârşeau în diferite biserici şi în care ea priveghea în nopţile de dinainte.
Mătuşa Lambrini se ruga şi citea multe ore şi dormea foarte puţin. Odată i‑am cerut ajutorul. Soţul meu juca cărţi şi neglija casa. Ajunsesem într‑o situaţie dificilă.
− Nu te teme, mi‑a spus ea, pe toate le va aranja Domnul Iisus Hristos. Ajunge să dovedeşti că ai credinţă în El.
Apoi mi‑a cerut să mă scol la ora 3 dimineaţa şi să mă rog făcând patruzeci de metanii. Mi‑a dat să citesc şi nişte rugăciuni şi mi‑a spus că se va ruga şi ea ca să ne ajute Domnul.
Am făcut aşa cum mi‑a spus mătuşa Lambrini, dar fără să ştie soţul meu, şi după patruzeci de zile toate s‑au schimbat deodată. Soţul meu nu a mai jucat cărţi, ci a început să muncească la câmp şi să se ocupe de familie. Astfel, starea noastră economică s‑a îmbunătăţit.
Odată am mers împreună cu mătuşa Lambrini şi cu alte femei la o biserică şi am înnoptat în ea. După ce şi‑a terminat rugăciunile, Lambrini s‑a întins ca să se odihnească. Pe mine însă nu mă lua somnul. Deodată, am auzit‑o pe mătuşa Lambrini suspinând în timp ce dormea, de parcă ar fi muncit şi ar fi fost foarte obosită. Aceasta a durat puţin. M‑am ridicat şi i‑am atins mâinile şi picioarele: era ca şi cum aş fi apucat un mort. Atunci am înţeles că mătuşa Lambrini plecase iarăşi din trup într‑un chip mai presus de fire. Spre dimineaţă am auzit‑o iarăşi suspinând. «Acum cred că s‑a întors», m‑am gândit în sinea mea. Când s‑a trezit am întrebat‑o:
− Astă‑noapte ai plecat? Unde ai fost?
Atunci ea mi‑a răspuns:
− Am luat‑o pe cutare (şi mi‑a spus numele unei femei din grupul nostru) şi am înfăţişat‑o înaintea Domnului.
Odată am avut de înfruntat o mare încercare. Am zăcut la pat timp de şase luni suferind de nişte dureri puternice de mijloc. Nu mă puteam mişca şi deşi m‑au consultat mai mulţi medici, starea mea se înrăutăţea. Într‑o zi mătuşa Lambrini a venit să mă viziteze.
− Nu te nelinişti, mi‑a spus ea, căci peste puţin timp te vei vindeca cu desăvârşire.
Tot în acea zi o cunoscută de‑a mea mi‑a spus că mătuşa Lambrini, înainte de a veni la mine, a mers în biserica din satul meu şi s‑a rugat în genunchi mult timp înaintea icoanei Adormirii Maicii Domnului, în cinstea căreia este afierosită această biserică. Peste puţine zile, cu ajutorul unui medic am început să merg pe picioarele mele. De atunci şi până astăzi, timp de optsprezece ani, nu am mai avut nici cea mai mică durere de mijloc. Chiar şi după adormirea ei, în clipele grele ale vieţii mele o chem în rugăciune şi întotdeauna primesc ajutor.
Într‑o vară aveam dureri de cap şi ameţeli care probabil se datorau căldurii. M‑am întins să mă odihnesc, după ce mai întâi am cerut ajutorul ei. În vis am văzut că vine lângă mine şi mă acoperă cu un cearşaf. Dimineaţă, când m-am trezit, eram complet sănătoasă”.
Doamna Maria Dragataki din Arta povesteşte:
„Am învăţat multe lângă bunica Lambrini mergând împreună cu ea la nenumărate privegheri de toată noaptea şi în pelerinajele pe care le organiza ea însăşi. Mi se adresa cu expresia „copilul meu” şi aceste cuvinte atingeau cu adevărat sufletul meu. Avea răbdare să‑mi asculte problemele şi întotdeauna găsea soluţii pentru ele. Viaţa ei era sfântă şi foarte smerită. Ce să îmi amintesc mai întâi? Ajutorul pe care l‑a dat mamei mele? Purtarea de grijă şi rugăciunea pe care o făcea pentru copiii mei? Sau marea binefacere pe care mi‑a făcut‑o atunci când, după o operaţie mi‑am pierdut somnul şi, simţindu‑mă descurajată şi pierdută, m‑am dus la miezul nopţii la ea acasă ca să‑i cer ajutorul? Am găsit‑o rugându‑se în genunchi, scăldată de sudoare şi înconjurată de candele şi lumânări. Când m‑a văzut, m‑a întrebat:
− Copilul meu, ce ai păţit în seara asta?
Apoi m‑a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi îndată m‑am liniştit. Să fie bine acolo unde se află şi să mijlocească pentru noi toţi!”.
Domnul A. G. povesteşte:
„Am cunoscut‑o pe bunica Lambrini încă de mic, căci venea în casa noastră ca s‑o vadă pe bunica mea care se afla la pat. Pe atunci o consideram o bătrână neştiutoare de carte. Îi auzeam pe alţii vorbind cu evlavie despre ea şi de aceea, când m‑am întors din primul meu pelerinaj în Sfântul Munte (2002), am mers să o văd şi să‑i dau ceva de binecuvântare. Intrând în chilia ei, am simţit că mă aflu înaintea unui gigant. Atunci am conştientizat, nu ştiu cum, că această femeie era foarte sporită duhovniceşte, atât de mult, încât nu puteam să o privesc, deşi trupeşte era mică de statură.
Discuţia împreună cu ea a fost un praznic duhovnicesc. Pe atunci se discuta mult subiectul buletinelor, care pe mine mă preocupa în mod deosebit. Primele cuvinte pe care mi le‑a spus, fără să‑i vorbesc ceva despre aceasta, au fost:
− Nu trebuie să luăm buletinele care au pecetea.
La următoarele vizite pe care le‑am făcut până la adormirea ei mi‑am dat seama că avea harisma străvederii şi a înainte‑vederii. Îmi descoperea lucruri care erau necunoscute, potrivit logicii omeneşti, iar alteori evenimente care priveau viitorul meu şi care s‑au petrecut întocmai. Uneori aveam în minte să pun o întrebare sau mi se năştea o nedumerire în timpul unei discuţii în prezenţa altora. Atunci ea oprea discuţia, răspundea la întrebarea la care mă gândeam, iar apoi continua discuţia.
În luna mai a anului 2002, când am întâlnit‑o din nou, mi‑a spus că peste două luni avea să plece din lumea aceasta, dar când a văzut că m‑am mâhnit mult, mi‑a spus:
− Ei, am spus şi eu aşa, luni‑ani…
Dar într‑adevăr a adormit peste câteva luni, în octombrie 2002, iar sufletul ei s‑a dus la Domnul pe Care de mică L‑a iubit atât de mult.
În ultima Duminică când a mers la biserică, s‑a împărtăşit, iar Rugăciunile de mulţumire le‑a citit acasă. Luni şi‑a întins toate cărţile pe pat şi, după ce citea câte puţin din fiecare, o însemna cu semnul Sfintei Cruci şi o punea deoparte. Într‑un fel îşi lua rămas bun de la ele, fiindcă atâţia ani de zile ele îi fuseseră cele mai bune însoţitoare. Marţi a chemat‑o pe fiica ei ca să citească împreună Paraclisul Maicii Domnului. Când au terminat, a spus:
− Maica Domnului, îţi mulţumesc că m‑ai ajutat să citesc şi acest Paraclis, căci până joi mai am multe rugăciuni de făcut.
Când fiica ei a întrebat‑o ce va face joi, ea a răspuns:
− Voi merge în locul pentru care am lucrat, dacă am lucrat bine.
Miercuri dimineaţă a cerut să‑i vadă pe nepoţeii ei.
− Mâine voi pleca, le‑a spus ea.
Seara a spus unei nepoate de‑a ei:
− Acum eu voi pleca. Să mergi să‑i spui tu Statulei, ca să nu se mâhnească. L‑am rugat pe Dumnezeu ca să mă lase să trăiesc până ce se va maturiza Statula şi va înţelege ce este cealaltă viaţă.
La un moment dat s‑a ridicat din pat, şi‑a deschis larg braţele şi a spus celor aflaţi acolo:
− Veniţi acum cu toţii să mergem împreună la Ierusalim.
Apoi i‑a îmbrăţişat pe toţi, după care şi‑a însemnat pieptul şi căpătâiul cu semnul Sfintei Cruci şi s‑a întins.
Atunci Statula i‑a scos pe toţi ceilalţi afară şi împreună cu soţul ei au aprins o lumânare şi au citit rugăciunile, întocmai cum îi poruncise mama ei Lambrini. Când au terminat rugăciunile, s‑a auzit un suspin uşor şi sufletul lui Lambrini Veţios a zburat ca o pasăre la Cer în ziua de joi, 17 octombrie 2002.
La mormântul ei vin mulţi oameni şi se închină. Se roagă şi primesc putere. O femeie, care îi cerea sfatul mătuşii Lambrini atunci când trăia, era mâhnită, fiindcă soţul ei urma să facă o operaţie complicată de inimă. După ce s‑au închinat la mormântul ei şi s‑au rugat, s‑au întors acasă. Noaptea în vis a văzut‑o pe bunica Lambrini care i‑a spus:
− Nu te mâhni, căci bărbatul tău se va face bine. Dar înainte de a merge la spital, să faci o prescură şi să o duci la biserică.
Într‑adevăr, a făcut prescura şi toate au mers bine.
Aceasta a fost Lambrini Veţios, o ascetă ce postea mereu, priveghea în fiecare noapte, citea şi se ruga neîncetat. Îl iubea pe Hristos, vorbea mereu despre El şi toată fiinţa ei răspândea mireasma trăirii în Hristos. Ajuta mulţi oameni cu harul pe care îl avea. S‑a învrednicit să vadă încă din această viaţă Raiul şi iadul. În timp ce se ruga, i se arătau uneori Hristos, Maica Domnului, iar alteori Sfinţi. Vedea de mai înainte ceea ce avea să se întâmple şi adeseori spunea că ne aşteaptă ani foarte grei. Se mâhnea pentru copiii mici şi spunea:
− Dacă ar şti prin ce vor trece!…
Dar apoi completa îndată:
− Are grijă Dumnezeu… îi va iconomisi pe creştini.
Mai spunea că Hristos nu o lasă să descopere mai multe.
Veşnică să‑i fie pomenirea! Amin”.
Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.
