– Gheronda, cel care are mândrie spune întotdeauna binele pe care-l face?
– Şi dacă-l spune şi dacă nu-l spune, se laudă cu el în ascuns. Iată, a venit cineva să mă vadă zilele acestea. Îmi vorbea mereu despre sine şi tot adăuga mereu: „Spre slava lui Dumnezeu spun astea”. Şi tot zicea… „Spre slava lui Dumnezeu spun astea!”. I-am spus atunci cu delicateţe: „Nu cumva intră puţin aici şi slava ta?”. „A, nu, îmi spune el, toate spre slava lui Dumnezeu…”. În cele din urmă am văzut că nu venise să-mi spună ceva care îl preocupa, ci ca să-mi povestească isprăvile lui cele „spre slava lui Dumnezeu…”. În realitate însă, pe toate le spunea spre slava proprie.
În tot cazul, când omul trâmbiţează binele pe care îl face şi se mândreşte, îl pierde întotdeauna. Atunci se şi oboseşte fără rost şi se osândeşte. Unul care trebuia să devină preot s-a dus la o mănăstire retrasă, ca să rămână acolo înainte de hirotonirea sa timp de patruzeci de zile. Însă, în cea de-a treizeci şi opta zi s-a ivit o nevoie şi a trebuit să plece în lume. Apoi a făcut tot posibilul să se întoarcă, ca să rămână în mănăstire încă două zile, căci altfel cum ar fi putut spune că a stat patruzeci de zile în pustie înainte de hirotonia sa? Vezi, şi Moise a stat patruzeci de zile pe muntele Sinai înainte de a primi cele zece porunci[1]!… Apoi spunea peste tot: „Eu, înainte de hirotonia mea, am stat în liniştire patruzeci de zile”. Dar, oare, în felul acesta vine Harul? Mai mult Har ar fi primit dacă stătea de mii de ori câte douăzeci de zile sau cincisprezece sau nicio zi, dar să nu se laude că a stat patruzeci de zile.
– Gheronda, Apostolul Pavel spune: „Cel ce se laudă, întru Domnul să se laude”[2]. Această laudă poate fi din mândrie?
– Nu, cum să fie din mândrie? Este o laudă de slăvire, o mulţumire către Dumnezeu. Dacă considerăm o mare cinste şi o binefacere faptul că Bunul Dumnezeu a rânduit să fim creştini, această laudă nu este din mândrie. Să presupunem că cineva consideră o binecuvântare şi se bucură că Dumnezeu a rânduit ca el să aibă părinţi buni şi evlavioşi, aceasta nu înseamnă că se laudă lumeşte, ci că are recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
[1] Vezi Ieşire 34, 28.
[2] I Corinteni 1, 31. Vezi şi Romani 5, 11; Filipeni 3, 3.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
