Preot Ioan Istrati
Anul trecut a venit la noi la Biserică o fată tânără, ca la 30 de ani. Am primit-o la Spovedanie. Nu-i dau numele, așa că nu divulg taina Spovedaniei.
Fata mi-a zis ea niște păcățele, că a mințit, că se mai ceartă cu soțul… și tot ofta. Și se tot mișca de pe un genunchi pe altul.
I-am zis:
– Doamnă, treceți la păcatul mare pe care trebuie să I-l spuneți lui Dumnezeu.
Femeia a izbucnit în plâns.
– Da, părinte, am ucis copilașul din mine. Asistenta mi-a zis când i-a zdrobit capul, că era un băiețel cu ochi albaștri. Soțul meu, ca o fiară urla să-l scot afară, aveam și o situație financiară mai grea, stăteam cu chirie. Toată viața voi regreta.
I-am zis:
– Nu-i de-ajuns. Trebuie să plângeți toată viața în taină pentru bebeluș. Trebuie să vă sfărâmați inima de durere, să botezați copilași, să dați zilnic milostenie, să faceți toți copiii pe care îi trimite Hristos. Copilașul voia să strige mamă, să vă îmbrățișeze, să stea la sânul dumneavoastră și să vă privească zâmbind.
Am crezut că moare femeia. Plângea atât de tare încât se uita lumea ca la urs. Am lăcrimat și eu.
– Nu deznădăjduiți. Există iertare dacă faceți ceea ce v-am spus.
– Da, părinte.
Acum vreo lună, femeia a venit iar la noi. E însărcinată. Zâmbește amar.
– Părintele meu, niciodată nu voi mai putea zâmbi. Am plâns un milion de lacrimi. Și într-o Duminică noapte l-am visat pe băiețelul meu cu ochi albaștri. Mi-a zis: mama, lacrimile tale au țesut ca niște fire de mătase, un leagăn pentru mine. Era dumnezeiesc de frumos, de trandafiriu și de luminos.
I-am zis:
– Continuați rugăciunea cu lacrimi. Să aibă grijă de pruncuț Maica lui Dumnezeu.
