(Facerea 15 – 17, 27)
Mare și însemnată a fost biruința lui Avram asupra lui Hodologomor și încă mai mare cea împotriva ispitei bogățiilor materiale. Însă, după aceste fapte de vitejie ale lui Avram, Dumnezeu îi arată că îl rânduiește pentru lucruri mult mai mari și pentru scopuri mult mai înalte, înaintea cărora nu a fost nimic slava pentru biruința asupra celor patru regi.
Mai întâi de toate Dumnezeu i se arată lui Avram în vedenie, nu în vis, și îi spune: „Nu te teme, Avrame, că Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare!”[1]. Desigur, Avram va fi avut vreo oarecare teamă ca nu cumva Hodologomor să vrea să se răzbune pentru înfrângerea suferită. Pentru aceasta Dumnezeu îl liniștește și îl întărește, spunându-i că El îl va apăra și prin urmare nu trebuie să se teamă nici de Hodologomor, nici de alt vrăjmaș. Pe lângă aceasta îi făgăduiește că răsplata lui va fi mare pentru bărbăția de care a dat dovadă, pentru credință și pentru toate virtuțile sale.
Avram însă avea durerea sa. Dumnezeu îi făgăduise mulțime de urmași și vedea anii trecând fără să dobândească fiu. Găsește așadar prilejul să exprime cu mult respect, precum un fiu către tatăl său, plângerea sa. „Stăpâne Doamne”, spune, „ce ai să-mi dai? Că iată eu am să mor fără copii şi cârmuitor în casa mea este Eliezer din Damasc”[2]. Așa se proceda atunci, conform dreptului semințiilor nomade. Dumnezeu însă îi răspunde lui Avram: „Nu te va moşteni acela, ci cel ce va răsări din coapsele tale, acela te va moşteni!”[3]. Și, scoțându-l afară din cortul său, i-a arătat cerul plin de stele și i-a spus: „Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra! Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!”[4]. Așadar aveau să fie nenumărați urmașii lui Avram, așa cum nenumărate sunt pentru ochiul liber stelele cerului. Însă stelele nu sunt numai nenumărate, ci și strălucitoare. Deci și seminția lui Avram avea să fie strălucită și slăvită.
După această nouă făgăduință și încredințare din partea lui Dumnezeu, Avram nu se mai gândește la vârsta sa înaintată și la faptul că trupul său și cel al Sarei erau moarte în privința putinței de a naște fii. Crede că Dumnezeu poate și din trupuri moarte să ridice nenumărați urmași. „Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate”[5]. A primit cu desăvârșită încredere cuvintele lui Dumnezeu și această credință a sa a fost socotită de El ca mare virtute, astfel încât Dumnezeu să-l îndreptățească/ să-i socotească credința sa ca dreptate.
Și Dumnezeu continuă să-i vorbească lui Avram spunând: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire”[6]. Iar Avram, nu din necredință, ci vrând să-și întărească credința, cere de la Dumnezeu să-i dea un semn pentru încredințarea cuvintelor Lui. Atunci Dumnezeu îi poruncește lui Avram să pregătească pentru jertfă un vițel, o capră și un berbec, toate de trei ani, adică ajunse la maturitate și fără meteahnă, și, de asemenea, o turturică și un porumbel. În vremea acestei jertfe, Dumnezeu i se arată în chip de foc și fum, din care țâșnesc limbi de foc, trece prin cele jertfite și le arde cu desăvârșire. Avram a căzut în extaz, adică în vreme ce funcțiile trupești erau inactive, păstra deplina conștiință de sine și sufletul său era liber să urmărească cele pe care i le descoperea Dumnezeu. În timp ce se afla într-o astfel de stare, Dumnezeu i-a descoperit că urmașii săi vor trăi o lungă perioadă de timp într-o țară străină și sub stăpânirea unui popor care îi va chinui vreme de patru sute de ani, însă după această perioadă se vor elibera și vor veni cu multă bogăție în Canaan și îl vor cuceri, supunând popoarele care locuiesc în el.
În acest fel Dumnezeu a pecetluit legământul Său cu Avram și urmașii săi. Însă, cercetând aceste fapte noi creștinii, să nu uităm că Dumnezeu a făcut cu noi un nou legământ, pe care l-a pecetluit cu jertfa unuia născut Fiul Său și prin acest legământ ne făgăduiește moștenirea nu a unei țări pământești, ci „moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi”[7].
Însă făgăduința lui Dumnezeu pentru dobândirea de urmași întârzia să se împlinească. Sara continua să fie stearpă și să aibă mare întristare din pricina lipsei de fii. Prin urmare i-a făcut lui Avram o propunere, care astăzi pare ciudată și inadmisibilă, însă în acea vreme nu era neobișnuită. Moravurile erau ușoare și poligamia nu era interzisă. Bărbatul putea să aibă în afara soției care era stăpâna casei și alte soții de rang inferior, ai căror copii erau considerați ai celei dintâi. Așadar Sara i-a propus lui Avram să-și ia o astfel de soție pe slujnica Agar, ca să dobândească urmaș și să devină și ea mamă. Și Avram nu a respins propunerea ei. Însă amândoi au avut ca imbold numai dorința dobândirii de fii. Pentru aceasta Sara nu-și lasă sufletul să fie stăpânit de gelozie, iar Avram este străin de orice iubire de plăcere. Probabil s-au gândit că Dumnezeu i-a făgăduit lui Avram urmași, însă nu a spus că se vor naște din Sara. Astfel s-a însoțit cu Agar și ea a rămas însărcinată.
Așadar intenția lui Avram și a Sarei a fost bună, însă nu s-au gândit la urmările pe care le putea avea acest plan. Și urmările au fost neplăcute pentru însăși Sara, care l-a făcut, pentru că Agar, când și-a dat seama că este însărcinată, a uitat că este roabă, și-a înălțat capul și a început să o disprețuiască pe stăpâna sa. Probabil că o lua în râs pentru sterpiciunea ei și se fălea că va da urmaș și moștenitor lui Avram. A uitat că această cinste i-o datora Sarei, care cu mâinile sale i-o dăduse ca soție lui Avram. Acest comportament al lui Agar arată cât de ușor se distruge omul când este dintr-odată înălțat și slăvit.
Era firesc acum ca Sara să se mâhnească și să-i pară rău pentru ceea ce făcuse. Însă, cu toate că era ea însăși responsabilă pentru aceasta, aruncă răspunderea pe bărbatul ei. „Nedreptate mi se face de către tine. Eu ți-am dat pe slujnica mea la sân, iar ea, văzând că a zămislit, a început să mă dispreţuiască. Dumnezeu să judece între mine şi între tine!”[8]. Această ultimă propoziție este echivalentă cu ceea ce spunem noi astăzi: „Să-ți răsplătească Dumnezeu pentru ceea ce mi-ai făcut”. Nedreaptă este plângerea Sarei. Oare nu pătimim adesea și noi la fel? Aruncăm asupra altora vina pentru cele ce ni se întâmplă, cu toate că de multe ori noi suntem vinovați, din pricina păcatele noastre sau a faptelor noastre necugetate.
Însă ce a răspuns Avram Sarei? „Iată, slujnica ta e în mâinile tale, fă cu ea ce-ţi place!”[9]. Avram nu s-a mâniat, deși Sara îl nedreptățea, ci a răspuns în chip pașnic și a arătat prin comportamentul său că în unirea cu Agar nu l-a mișcat nici o dorință trupească, ci numai năzuința de a dobândi fiu, care era și a Sarei și că numai pe Sara o considera soția sa legitimă.
Cum s-a purtat Sara cu slujnica sa? „A necăjit-o”[10], ne spune Scriptura, adică s-a purtat rău cu ea. Desigur, era nevoie ca Agar să primească o lecție, să fie înțelepțită, ca să se smerească și să-și conștientizeze greșeala. Se pare însă că Sara a fost mânată de amărăciunea și mânia sa și s-a purtat aspru cu Agar, atât de aspru încât aceea a plecat pe ascuns din cortul lui Avram cu gândul de a nu se mai întoarce. Însă nu atât asprimea Sarei a făcut-o pe Agar să plece, cât egoismul său rănit. Plecarea sa necugetată i-a pricinuit necazuri. Înaintând singură prin pustie, a ajuns obosită la un izvor. Acolo însă i se arată un Înger și o întreabă: „Agar, slujnica Sarei, de unde vii şi unde te duci?”. Îngerul îi aduce aminte că este slujnica Sarei și că este datoare să rămână lângă ea. Agar răspunde: „Fug de la faţa Sarei, stăpâna mea”. Îngerul îi spune iarăși: „Întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!”[11]. Îngerul îi mai spune că va naște un fiu și îl va numi Ismail, care înseamnă „Dumnezeu ascultă” și că urmașii ei vor fi mulțime mare. Cu smerenie și pocăință, se întoarce lângă stăpâna ei și acolo îl naște pe Ismail, când Avram avea optzeci și șase de ani.
Astfel Avram a dobândit fiu de la Agar. Acest fiu însă, după cum spune Apostolul Pavel, s-a născut „după trup”[12], nu era cel pe care l-a făgăduit Dumnezeu. Și, desigur, aveau să fie mulți urmașii lui Avram și prin Ismail, „ca pulberea pământului”[13], însă nu „ca stelele cerului”, adică aveau să fie mulțime mare, dar fără slava și strălucirea pe care a avut-o cealaltă sămânță a lui Avram, care i-a dat urmași adevărați și legitimi.
Treisprezece ani au trecut de la nașterea lui Ismail și Avram avea nouăzeci și nouă de ani. În acest timp Dumnezeu a tăcut. Iar când orice nădejde de dobândire a unui fiu din Sara părea că se stinsese, Dumnezeu Se arată, pentru că Dumnezeu intervine atunci când omul se află în neputința cea mai de pe urmă, ca să-Și arate puterea, care poate face cele cu neputință cu putință. Această nouă arătare a lui Dumnezeu către Avram are foarte mare însemnătate.
Dumnezeu își descoperă mai întâi identitatea: „Eu sunt Dumnezeul tău”, îi spune. Nu îți vorbește un om, ci Însuși Dumnezeu, așadar ia aminte bine la cele ce-ți voi spune. „Fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii fără prihană”[14]. Aceasta cere Dumnezeu de la Avram. Aceasta cere și de la fiecare dintre noi: să fim bineplăcuți înaintea Lui prin păzirea poruncilor Sale și astfel să ne arătăm desăvârșiți. Și să nu uităm niciodată că ne aflăm înaintea lui Dumnezeu, Care vede și urmărește toate: cuvintele, faptele, încă și gândurile noastre cele ascunse.
Apoi Dumnezeu reînnoiește toate făgăduințele pe care le făcuse mai înainte lui Avram: că-i va înmulți foarte mult pe urmașii săi, că va fi Dumnezeul lui și Dumnezeul lor și îi va ocroti totdeauna, că le va da ca moștenire veșnică țara în care locuiește acum Avram. Aici trebuie să subliniem, ca să se dezlege nedumeririle care este posibil să ia naștere, că aceste făgăduințe nu se referă numai la urmașii după trup ai lui Avram, ci și la cei după duh, adică la cei care vor arăta credința lui Avram și mai ales la aceștia. Legământul lui Dumnezeu cu vechiul Israil a fost pe o perioadă limitată, însă legământul cu noul Israil este veșnic. Însă și țara pe care a făgăduit-o Dumnezeu lui Avram și urmașilor lui nu a fost atât Canaanul pământesc cât Ierusalimul ceresc, Raiul, Împărăția Cerurilor. Canaanul pământesc a fost tip și preînchipuire, iar cel ceresc este înfăptuirea. Astfel făgăduințele lui Dumnezeu s-au împlinit și după literă, pentru că urmașilor după trup ai lui Avram Dumnezeu le-a dat cu adevărat Canaanul pământesc vreme de multe veacuri ca să locuiască în el, și după duh, fiindcă pentru urmașii săi după duh a pregătit ca moștenire veșnică Împărăția Cerurilor.
Auzind făgăduințele lui Dumnezeu, Avram a căzut cu fața la pământ, adică s-a închinat adânc înaintea lui Dumnezeu Care îi vorbea, arătând astfel marea sa evlavie și credința neclintită în cuvintele Sale.
Pentru aducerea aminte a făgăduințelor sale, Dumnezeu schimbă numele lui Avram și al Sarei. Lui Avram îi schimbă numele în Avraam. Vechiul său nume însemna „părinte mare sau slăvit”, iar cel nou înseamnă „părinte al multora, părinte cu mulți urmași”. Numele nou al Sarei este Sarra. Primul ei nume însemna „prințesa mea”, iar cel nou înseamnă „prințesa multora”. Și prin noile nume Dumnezeu adeverește făgăduințele Sale. Însă a spus aceasta și în chip limpede lui Avraam: „O voi binecuvânta (pe Sarra) şi-ţi voi da din ea un fiu”[15]. Auzind aceasta, Avraam „a râs”, s-a bucurat foarte mult pentru acest lucru neașteptat și a căzut iarăși cu fața la pământ și s-a închinat Domnului. Însă, ca un părinte iubitor, și-a adus aminte de Ismail, pe care deja îl dobândise, și a cerut și pentru el ocrotirea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a răspuns că Ismail va fi binecuvântat și va deveni părinte al multor neamuri, însă făgăduința Sa se va împlini asupra fiului pe care îl va naște Sarra peste un an și care se va numi Isaac.
Ca semn și pecete a legământului pe care l-a făcut cu Avraam, Dumnezeu a rânduit tăierea împrejur. I-a poruncit lui Avraam să se taie împrejur el însuși, fiul său Ismail și toți robii de parte bărbătească, iar în continuare fiecare născut de parte bărbătească din neamul lui Avraam să fie tăiat împrejur în ziua a opta da la nașterea sa. I-a spus că cel care nu va păzi această poruncă va fi nimicit, pentru că a disprețuit legământul lui Dumnezeu. Avraam a primit fără nici o împotrivire porunca lui Dumnezeu, fără să ia în seamă osteneala și durerea pe care aveau să i le pricinuiască aceasta.
Însă de ce a rânduit Dumnezeu tăierea împrejur? Care era sensul ei? În primul rând era o mică jertfă sângeroasă, prin care se pecetluia legământul dintre Dumnezeu și Avraam. Precum mai târziu noul legământ avea să fie pecetluit cu sângele lui Iisus Hristos, tot astfel acum, de vreme ce acea jertfă încă nu fusese adusă, trebuia ca fiecare dintre cei ce voiau să incluși în legământul lui Dumnezeu să aducă ceva de la sine însuși. În al doilea rând era supunere față de porunca lui Dumnezeu, mărturisire și făgăduință că, așa cum se supune față de această poruncă, tot astfel este gata să se supună față de toate poruncile lui Dumnezeu. În al treilea rând era o îndrumare și o necurmată aducere aminte din partea lui Dumnezeu către fiecare iudeu că trebuia să se păzească de întinarea păcatului trupesc; că tot trupul aparținea lui Dumnezeu și trebuia să fie păstrat curat de păcat, însă mai ales mădularul tăierii împrejur nu trebuia cu nici un chip să se facă organ al păcatului.
În plus față de acestea însă, tăierea împrejur a fost închipuire a botezului creștinesc, pentru că la botez Sfântul Duh, în chip nevăzut și tainic ne face o altă tăiere împrejur, „tăierea împrejur a inimii”[16], la care se taie împrejur nu piele și mădulare trupești, ci păcatul și patimile și se curățește și înnoiește sufletul. Despre această tăiere împrejur scrie Apostolul Pavel: „Aţi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii”[17].
Noi astăzi nu ne tăiem împrejur, pentru că, atunci când vine ceea ce este desăvârșit, nu mai au loc preînchipuirile. Nu mai este nevoie să vărsăm sânge, ca să devenim moștenitori ai noului legământ, pentru că și-a vărsat Hristos sângele. Să slăvim pe Dumnezeu, pentru că ne-a izbăvit de dureroasa tăiere împrejur și ne-a dat putința de a deveni în chip nedureros mădulare ale poporului Său celui nou și să ne îngrijim să ne păstrăm sufletul curat de orice păcat și răutate, ca să fim adevărați fii ai lui Avraam și moștenitori ai făgăduințelor lui Dumnezeu.
[1] Facerea 15, 1.
[2] Facerea 15, 2.
[3] Facerea 15, 4.
[4] Facerea 15, 5.
[5] Facerea 15, 6.
[6] Facerea 15, 7.
[7] 1Petru 1, 4.
[8] Facerea 16, 5.
[9] Facerea 16, 6.
[10] Facerea 16, 6.
[11] Facerea 16, 8-9.
[12] Galateni 4, 23.
[13] Facerea 13, 16.
[14] Facerea 14, 1.
[15] Facerea 17, 16.
[16] Romani 2, 29.
[17] Coloseni 2, 11.
