Tertulian învaţă că descoperirea s-a împlinit în Hristos şi ceea ce El a descoperit constituie singurul adevăr. Apostolii au vestit pretutindeni această învăţătură şi au înfiinţat Biserici, care sunt numite apostolice din această pricină. Din acestea, prin răspândirea învăţăturii celei una, au luat fiinţă şi altele, care au păstrat comuniunea păcii şi frăţietăţii cu cele dintâi. Baza acestei frăţietăţi este „o singură predanie a uneia şi aceleiaşi credinţe” [De praescriptione haereticorum, 29, PL II].
Din secolul al IV-lea, unitatea bisericească dobândind treptat o formă mai canonică, sensul sinoadelor bisericeşti se formula cu mai multă claritate şi dobândea un caracter universal. Sinoadele bisericeşti, întrunite în această perioadă şi ulterior ei, au fost în principal sinoade ale ierarhiei, la care doar clerul şi cu precădere episcopii discutau şi îşi expuneau opinia asupra chestiunilor apărute, poporul fiind oprit.
După caracterul lor, ele se deosebeau în trei categorii: sinoade eparhiale, locale sau de ocârmuire, şi ecumenice.
a) Sinoadele eparhiale. Aceste sinoade bisericeşti, care s-au întrunit în Biserică şi înainte de secolul al IV-lea, erau întrunite în anumite timpuri ale anului (1) de către cârmuitorul bisericesc al respectivei eparhii, adică de către Mitropolit [vezi canonul 20 al Sinodului de la Antiohia] care prelua de drept preşedinţia acestora. Se tratau problemele şi se hotăra în chestiuni privitoare la modul de viaţă a Bisericii, la învăţătura de credinţă şi la morala tuturor membrilor Bisericii, în general. Clerul şi poporul îşi puteau chema episcopii în faţa acestor sinoade, ca instanţe bisericeşti supreme, în cazurile în care aceştia se făcuseră motiv de sminteală sau săvârşeau fapte condamnabile [vezi canonul 20 al Sinodului de la Antiohia; de asemenea şi canoanele 14 şi 15 ale aceluiaşi Sinod. Canonul 4 al Conciliului Toletan din anul 633, spune următoarele: Hora diei prima ante solis ortum eiciantus omnes ab ecclesia…]. (1) [De exemplu, în nordul Africii, în vremea lui Ciprian aceste sinoade se reuneau după Paşti (Ciprian, Epistola 40). Ut repraesenter vobis post pashe diem cum collegis meis, quibus secundum arbitrium quoque vestrum et omnium nostrum comunae concilium, sient semel placuit, ea quae agenta sunt, disponere pariter et limare poterimus. Cyprianus, Epistula ad plebem universam (XLIII, 7, 2): CCL3B, 209, cf. PL IV, 347.
Potrivit canonului 37 Apostolic, trebuie „să se facă Sinod de episcopi de două ori pe an, pentru a se cerceta între dânşii dogmele bunei cinstiri de Dumnezeu şi să se descurce contrazicerile de natură bisericească care apar; întâi, în a patra săptămână a Cincizecimei şi al doilea în douăsprezece zile ale lui octombrie”. La fel şi potrivit canonului 20 al sinodului local de la Antiohia (din anul 341) „S-a socotit a fi bine să se facă Sinoade de episcopi în fiecare eparhie, de două ori pe an; întâi, după a treia săptămână a sărbătorilor Paştilor, astfel ca în a patra săptămână a Cincizecimei să se încheie sinodul… iar al doilea sinod să se facă pe la idele lui octombrie, care este a zecea lună”. Vezi şi canonul 5 al Sinodului de la Niceea].
b) Sinoade locale, de ocârmuire sau patriarhale. Erau numite astfel, fiindcă membrii care le alcătuiau se reuneau venind din mai multe eparhii. Întâistătător al acestor sinoade, care se reuneau de obicei în oraşe în care existau scaune patriarhale, adică la Roma, la Constantinopol, la Alexandria, la Antiohia şi la Ierusalim, era de regulă Patriarhul oraşului. Jurisdicţia acestor sinoade şi autoritatea hotărârilor lor erau mai lărgite decât ale sinoadelor eparhiale [„Iar de s-ar întâmpla ca eparhioţii să nu poată rezolva pârile celor ce s-ar aduce asupra episcopului, atunci ei să vină la un sinod mai mare de episcopi din ocârmuirea aceea, care se vor chema împreună pentru această pricină” (canonul 6, Sinodul al II-lea Ecumenic). Cu totul diferite de sinoadele menţionate mai înainte erau cele numite Sinoade endemice, convocate cu un scop anume şi având un caracter special, şi care, în vremurile foarte vechi, aveau loc doar la Constantinopol, fiind reunite în capitala Imperiului cu participarea episcopilor care rezidau aici, spre a rezolva chestiuni diverse. Un astfel de sinod s-a reunit în anul 448 sub preşedenţia lui Flavian, Patriarhul de atunci al Constantinopolului, dând hotărârea împotriva lui Eutihie, pe care la declarat eretic. Vezi mai sus].
c) Sinoadele Ecumenice. (Concilia universalia, generalia). Erau numite astfel sinoadele alcătuite din membrii întruniţi din toate părţile lumii cunoscute atunci, primul dintre ele desfăşurându-se la Niceea. Pentru convocarea unui Sinod Ecumenic, se emitea în prealabil un decret imperial numit „Sacra imperatoria” (2) (scrisoare sfântă împărătească), prin care erau invitaţi Patriarhii şi Mitropoliţii şi, prin ei, episcopii pentru a se întruni într-un anume loc şi timp [aşa a fost de pildă Sinodul Ecumenic de la Efes care, potrivit decretului imperial, trebuia să se reunească „în sfânta zi a Cincizecimii” (vezi Mansi, vol. IV, 1113)]. Cheltuielile pentru călătorie erau acoperite din casieria imperială [„Conlucra la aceasta şi gestul entuziast al împăratului, care din resurse publice le oferea cheltuielile de drum, luând în sarcina sa serviciile îmbelşugate pe care le oferea” (Eusebiu, Viaţa lui Constantin, III, 6)].
Inaugurarea sinodului se făcea prin citirea în public în auzul tuturor a decretului imperial şi a motivului pentru care a fost întrunit sinodul. (2) [Primul dintre episcopii Romei care s-a grăbit să-şi însuşească acest privilegiu imperial a fost Pelagiu, în anul 587, scriind în acest fel Patriarhului Ioan al Constantinopolului: «Cum generalium synodorum convocandi auctoritas sedi apostolicae beati Petri singulari privilegio sit traditia» (să fie tradiţie ca sinoade generale să fie convocate prin privilegiul singular al autorităţii scaunului fericitului Petru), Epistola a 8-a, Migne PL I, XXII, 738. Şi-a amintit însă foarte târziu să revendice privilegiul tronului fericitului Petru. Vezi şi Pelagiu al II-lea, Epist. a 8-a ad Orientales, Concilia generalia…, ed. Binius Severinus, 1618, vol. II, p. 693]. Procesele-verbale ale sinoadelor precedente sau ale şedinţelor precedente erau citite fie de către preoţi şi diaconi, fie uneori de către secretarul imperial, care se numea „secretar al consistoriului sacru” (Secretarius divini consistorii).
În mijlocul părinţilor membrii ai sinodului, aşezaţi în cerc, stătea aşezată pe un tron Sfânta Evanghelie [vezi primul Proces-verbal al Sinodului de la Efes, Mansi vol. IV, 1181. De asemenea al IV-lea Proces-verbal al Sinodului de la Calcedon]; iar preşedintele Sinodului, care era numit şi „exarh” şi care era ales fie direct de către împărat [Epistola împăratului Teodosie către Dioscor (Mansi, vol. IV, 599). „Facem cunoscut cuvioşiei tale şi întregului sfânt sinod că noi, urmând canoanelor Sfinţilor Părinţi, nu doar de dragul lui Teodorit, dar şi al tuturor celorlalţi care s-au adunat spre întrunirea sfântului sinod de acum, vom acorda cuvioşiei tale puterea şi întâietatea”], fie de către părţile întrunite ale Sinodului, era dator ca, împreună cu Epitropul împărătesc [Epistola lui Constantin cel Mare (vezi Eusebiu, Viaţa lui Constantin, IV, 42). „L-am trimis pe Dionisie cel dintre consuli ca să ne dea de ştire despre sosirea celor care trebuie să participe la sinod împreună cu voi şi despre cele ce se săvârşesc şi mai ales ca să menţină ordinea ca supraveghetor”], să fie prezent şi să audieze discuţiile, fără a interveni sau a se pronunţa deloc [vezi Mansi, VI, 596], să dirijeze discuţiile, să supravegheze ordinea şi să vestească cu voce tare înaintea întregului Sinod cele hotărâte la fiecare punct, hotărâri care se numeau „orosuri” (hotare ale credinţei).
Discuţiile Sinodului erau consemnate de către secretari numiţi „notari”. Fiecare episcop avea notarul său propriu în sinod. Procesele-verbale ale sinodului se semnau de către membrii care le-au alcătuit şi erau înaintate împăratului, însoţite de o epistolă prin care sinodul îl ruga să le ratifice [Epistola Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol către împăratul Teodosie (Mansi, II, 1557)]. Încheierea lucrărilor sinodale şi dizolvarea sinodului erau anunţate prin decret imperial, precum şi aplicarea canoanelor aprobate de sinod [vezi Mansi, IV, 1465 şi VII, 477 şi 501].
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
