Cel leneş pune pricini şi zice: „Afară este un leu, aş putea să fiu sugrumat în mijlocul uliţelor.” (Pildele lui Solomon 22 : 13).
Ca să-şi îndreptăţească lenea lui, cel leneş scoate mereu în faţă greutăţile şi impedimentele sarcinilor pe care trebuie să le ducă, mărindu-le fără de măsură gravitatea. Dacă îl supără vecinul, el va zice că îl supără întreg satul; dacă observă un tremur al frunzelor, el va zice că nu iese la câmp deoarece furtuna aproape că a şi izbucnit; dacă în faţa pragului lui se află un iepure, el va zice că afară este un leu care aşteaptă să-l înşface! Dar el nu zice toate acestea decât pentru că nu vrea să iasă din casă şi pentru că vrea să îşi amâne mereu munca.
Lenea este ceva cu totul nenatural omului. Natura însăşi a omului este permanenta activitate; omul mereu caută să se îndeletnicească cu ceva, să fie mereu ocupat, să lucreze, să zidească. Lenea este semnul sigur al desfigurării naturii omului. Că
lenea este un păcat şi un viciu se vede limpede din aceea că omul activ nu îl invidiază niciodată pe cel leneş, pe când cel leneş întotdeauna îl invidiază pe cel activ; tot aşa cum omul cumpătat nu îl invidiază niciodată pe cel beţivan, pe când beţivanul îl va invidia întotdeauna pe omul căruia nu-i plac destrăbălările.
O, Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Lucrătorule Cel de-a pururea, mântuieşte-ne pre noi de cea întunecată şi păcătoasă patimă a lenii care ne înstrăinează de chipul ce Tu ne-ai dăruit, spre asemănarea cu Tine, o, Stăpâne a toate! Insuflă întru noi pre Duhul Tău Cel Sfânt, Cel pururea lucrător şi de viaţă şi bucurie dătător. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci. Amin.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
