Lucrarea tainică a lui Gheorghie

 Sfântul Simeon Noul Teolog

            Părinților și fraților, este bine să propovăduim tuturor mila lui Dumnezeu și să facem cunoscut celor de aproape ai noștri milostivirea și nespusa Sa bunătate față de noi. Dumnezeiescul David spune: Eu nu am postit, nu am privegheat, nu am dormit pe jos, ci m-am smerit și m-a mântuit Domnul[1]. Și ca să spun mai pe scurt: Numai am crezut și m-a primit Domnul[2]. Căci dacă pentru dobândirea smereniei se ivesc multe piedici, pentru dobândirea credinței niciuna. Dacă vrem cu sufletul nostru, credința lucrează îndată, deoarece este dar dumnezeiesc și harismă firească – de vreme ce și sciții și barbarii cred unul în cuvintele celuilalt -, depinde însă și de voința noastră liberă. Dar pentru ca să vă dovedesc lucrarea credinței lăuntrice, vă voi povesti spre adeverirea cuvintelor mele o istorioară pe care am auzit-o dintr-o gură vrednică de credință.

          

             În vremurile noastre trăia în Constantinopol un tânăr, de vreo douăzeci de ani, pe care-l chema Gheorghie[3]. Era frumos la chip și puțin provocator în mișcări, în mers și în toată înfățișarea sa. De aceea unii, care văd numai la exterior și-i judecă pe ceilalți, își formaseră o părere greșită despre el. Acesta a cunoscut un oarecare monah sfânt, care trăia în una din mănăstirile din cetate[4]. Și-a încredințat sufletul aceluia și a primit de la el un mic canon împreună cu îndemnul de a nu-l neglija. Tânărul i-a cerut și o carte, care să se refere la viața monahilor și la asceza lor practică, iar starețul i-a dat cartea Sfântului Marcu Ascetul „Despre legea duhovnicească”. Tânărul a primit-o ca de la Dumnezeu și, nădăjduind că va dobândi ceva însemnat din aceasta, a citit-o în întregime cu sete și luare aminte. Din toată cartea s-a folosit, însă trei capitole le-a băgat în inima sa. Primul cuprindea aceste cuvinte:

            „Dacă dorești vindecarea ta, supraveghează-ți conștiința, fă ce-ți spune și vei afla folos”.

            Al doilea spunea:

            „Cel care caută lucrările Sfântului Duh înainte de lucrarea poruncilor, seamănă cu robul care, de îndată ce-l cumperi, urmărește să fie slobozit”.

            Iar al treilea:

            „Cel care strigă și spune: «Fiul lui David, miluiește-mă[5]» și se roagă trupește, fără să aibă încă cunoaștere duhovnicească, este orb. Însă cel care mai înainte a fost orb, după ce și-a deschis ochii și L-a văzut pe Domnul, nu-L mai numește Fiul lui David, ci Îl mărturisește Fiu al lui Dumnezeu și I se închină[6]”.

            Citind acestea, tânărul s-a minunat și minunându-se a crezut că supraveghind conștiința va afla folos. Iar prin lucrarea dumnezeieștilor porunci va desluși lucrarea Sfântului Duh și prin Harul Său își va recăpăta vederea duhovnicească și-L va vedea pe Domnul, de a Cărui dragoste și dorire i s-a rănit inima. Și acestea, deoarece căuta cu nădejde întâia și tăinuita frumusețe.

            Nimic altceva nu a făcut, așa cum mi-a adeverit cu jurământ, ci numai acel mic canon, pe care i-l rânduise starețul său, îl făcea în fiecare seară, după care se culca și dormea în patul său. Atunci când conștiința îl îndemna, spunându-i: „Fă și alte metanii, adaugă și câțiva psalmi, spune de mai multe ori «Doamne miluiește»”, el o asculta cu râvnă și fără șovăire, ca și cum i-ar fi spus Însuși Dumnezeu. De atunci niciodată nu dormea dacă-l mustra conștiința și-i spunea: „De ce nu ai făcut aceasta?”. Deci acela își urma conștiința, iar ea îi adăuga zi de zi noi porunci. Și astfel, în puțină vreme, s-a prelungit mult rugăciunea sa de seară.

            În timpul zilei administra palatul unui patriciu, unde mergea în fiecare dimineață și se îngrijea de cele necesare pentru trai. Astfel nimeni nu cunoștea lucrarea sa tainică. El însă în fiecare seară făcea din ce în ce mai multe metanii, căzând cu fața la pământ, iar lacrimile îi curgeau șiroaie din ochi. Când stătea la rugăciune avea picioarele unite și nemișcate. Citea cu durere, cu suspine și cu lacrimi rugăciunile către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Cădea la preacuratele picioare ale Domnului, ca și cum L-ar fi văzut aievea cu trupul și ca un orb Îi cerea să-l miluiască și să-l facă să vadă duhovnicește. Și fiindcă rugăciunea se mărea în fiecare seară, ea ținea până la miezul nopții, fără ca el să obosească și să slăbească rugăciunea. Nici un mădular al trupului său nu se mișca și nici ochii nu și-i întorcea încolo și-ncoace, ci stătea nemișcat ca o statuie sau ca un fără de trup.

            Răpire în lumină   

            Într-o noapte, în timp ce spunea, „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” mai mult cu mintea decât cu buzele, dintr-odată a apărut din înălțime o bogată strălucire dumnezeiască, care a umplut tot locul. De îndată ce s-a făcut aceasta, tânărul nu și-a mai dat seama dacă se afla în casă sau pe acoperiș. Vedea peste tot numai lumină și nu simțea dacă călca pe pământ, nici nu se temea ca nu cumva să cadă. Nu se gândea deloc la lume și nici nu se apropia de el vreun gând din cele care îi ispitesc pe oamenii care poartă trup. Era în întregime într-o lumină imaterială și credea că și el însuși devenise lumină. Uitase de lume și fusese inundat de lacrimi de o nespusă bucurie și veselie. Apoi mintea sa a urcat la Cer, unde a văzut o lumină mai strălucitoare decât cea dintâi. Lângă această lumină vede, cu uimire, că stă acel sfânt și stareț întocmai cu Îngerii, care i-a dat canonul și cartea.

            Auzind eu aceasta, m-am gândit că mijlocirea acestui Sfânt a ajutat mult, astfel încât tânărul să se învrednicească unei astfel de străluciri și că astfel a rânduit Dumnezeu ca să-i descopere la ce înălțime de virtute a ajuns sfântul său stareț.

            Când s-a sfârșit contemplația și și-a venit iarăși întru sine, a fost cuprins de bucurie și uimire, iar lacrimile izvorau din inima sa plină de dulceață. Apoi s-a întins pe pat și îndată a cântat cocoșul, arătând că este miezul nopții. După puțină vreme la biserici se bătea toaca de Utrenie. Atunci el s-a sculat să se roage după obiceiul său, fără să se mai gândească câtuși de puțin la somn în noaptea aceea.

            Acestea s-au făcut cu voința și cu judecata desăvârșită a lui Dumnezeu, fără ca tânărul să facă nimic mai mult decât cele pe care le-ați auzit, însă cu credință dreaptă și cu nădejde neșovăielnică. Să nu spună nimeni că le-a făcut pe acestea ca pe o încercare. Așa ceva nici prin gând nu i-a trecut, ci lepădând orice alt înțeles pătimaș și senzual, s-a îngrijit, așa cum m-a încredințat, numai despre cele pe care i le spunea conștiința, astfel încât era ca un mort pentru lucrurile simțite ale vieții și nici măcar hrană și apă nu cerea adeseori.

Lumina – rodul credinței

Ați auzit, frații mei, câte poate izbuti credința în Dumnezeu, atunci când este pecetluită cu fapte? Ați văzut că nici tinerețea nu este lepădată, dar nici bătrânețea nu este folositoare atunci când lipsește înțelepciunea și frica lui Dumnezeu? V-ați încredințat că nici centrul orașului nu ne împiedică să lucrăm poruncile lui Dumnezeu, dacă suntem râvnitori și treji, și nici ieșirea din lume și liniștirea nu folosesc, dacă ne trândăvim și suntem nepăsători?

Auzim toți despre David, ne minunăm de el și spunem: „Unul este David și altul ca el nu mai există”. Dar iată că aici este mai mult decât David. Pentru că acela a fost mărturisit de Dumnezeu, a fost uns proroc și rege, a primit Duhul Sfânt și a avut multe dovezi despre Dumnezeu. Însă când a păcătuit și s-a lipsit de Harul Duhului, când i s-a luat harisma proorocească și s-a înstrăinat de obișnuita comuniune cu Dumnezeu, ce este mai vrednic de admirat decât faptul că iarăși le-a cerut pe cele pe care le pierduse, tânjind după Harul din care căzuse?

În timp ce acest tânăr, fiind alipit numai de cele lumești și întors la cele vremelnice și având cugetarea care nu-și închipuia nimic mai înalt decât cele pământești – o, judecățile Tale, Doamne! – doar a auzit despre acestea și îndată a crezut. Și atât de mult, încât a săvârșit și fapte vrednice de credință, din care cugetarea sa a prins aripi și a ajuns la Ceruri. A dobândit dragostea Maicii lui Hristos și prin mijlocirea ei L-a îmblânzit pe Dumnezeu. A atras în sine Harul Duhului, care l-a întărit să ajungă până la Cer și l-a învrednicit vederii acelei lumini, pe care mulți o doresc, dar care foarte puțini se învrednicesc s-o vadă.

Acest tânăr, care multă vreme nu a postit, care niciodată nu a dormit pe jos, nici nu a purtat haine aspre de lână, nici nu fusese tuns monah, nici nu se depărtase trupește de lume, ci numai duhovnicește, cu puțină priveghere s-a arătat mai presus decât Lot în Sodoma. Sau mai degrabă s-a arătat înger în trup, pipăit și nepipăit, văzut dar nu mărginit, om la vedere dar fără de trup cu adevărat, „care s-a făcut tuturor toate”[7] și fiind singur cu singurul Dumnezeu, Care le cunoaște pe toate. De aceea, la apusul soarelui simțit îl strălucea lumina cea dulce a Soarelui celui înțelegător, prevestindu-i lumina cea neînserată a veacului ce va să fie, de care avea să se desfăteze. Și pe bună dreptate. Pentru că dragostea lui Hristos Cel iubit îl îndepărta de lume, de natură și, în general, de toate lucrurile și-l arăta duhovnicesc și luminos. Iar toate acestea pe când încă locuia în cetate, supraveghea casa, se îngrijea de robi și de cei slobozi și le rânduia pe toate cele necesare în această viață.

Ajung acestea atât pentru lauda tânărului, dar și pentru a îndemna și pe voi spre dorirea și urmarea sa. Sau poate doriți să vă spun și altele mai mari, pe care, poate, nici auzul vostru nu le va suferi? Însă ce lucru mai înalt și mai desăvârșit poate fi decât acesta?[8] Nimic, așa cum adeverește și Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie:

„Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”[9]. Pentru că unde este frica, acolo este și păzirea poruncilor. Și unde este păzirea poruncilor, acolo este și curățirea trupului, adică a norului care împiedică sufletul și nu-l lasă să vadă curat raza dumnezeiască. Iar unde este curățire, acolo este strălucire. Iar strălucirea este împlinirea setei celor ce doresc cu tărie cele mai mari sau cel mai mare sau mai presus de mare”[10].

Cu aceste cuvinte Sfântul arată că sfârșitul fără sfârșit al fiecărei virtuți este luminarea Duhului, la care a ajuns, că a dobândit sfârșitul și cele mai presus de simțuri și a aflat începutul cunoașterii celor duhovnicești.

Credință și fapte

Acestea sunt, frații mei, lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu. De aceea, deși Sfinții se ascund, Dumnezeu îi descoperă, astfel încât unii să-i urmeze, iar alții să fie fără cuvânt de apărare. Și toți cei care trăiesc în mijlocul zgomotelor sau în vieți de obște sau în munții sau în peșteri, dacă se nevoiesc cum trebuie, să se mântuiască și să se învrednicească nespuselor bunătăți ale lui Dumnezeu numai pentru credința lor. Iar cei care, pentru lenevia lor, își pierd mântuirea, să fie fără cuvânt de apărare în ziua Judecății. Și este nemincinos, frații mei, Cel care a făgăduit că ne va mântui numai pentru credința noastră în El.

Așadar, fie-vă milă de voi înșivă și de mine, care vă iubesc și de multe ori tânguiesc și vărs lacrimi pentru voi – pentru că astfel ne vrea iubitorul de oameni și milostivul Dumnezeu -, credeți din tot sufletul în Domnul, lepădați-vă de pământ și de toate cele pe care le are, apropiați-vă și vă alipiți de El. Peste puțin cerul și pământul vor trece. Fără El nu există sfârșit, nici hotar căderii oamenilor. Dumnezeu este neîncăput și necuprins. Așadar, unde se va afla vreun loc – spune-mi dacă poți – pentru toți cei care cad din Împărăția Sa?

Îmi vine să mă tânguiesc, mă doare inima și mă topesc pentru voi, când mă gândesc că avem un Stăpân atât de darnic și iubitor de oameni, Care numai pentru credința noastră în El ne dăruiește atâtea bunătăți, care covârșesc mintea, auzul și cugetul și care „nu s-au suit niciodată la inima omului”[11]. Noi însă, ca niște animale necuvântătoare, preferăm pământul și cele pământești, pe care ni le dăruiește marea Sa milostivire pentru nevoile trupului, adică pentru a ne hrăni cu măsură din ele. În timp ce sufletul nostru, hrănit cu hrana gânditoare a Duhului, trebuie să călătorească neîmpiedicat spre cele de sus, potrivit măsurii curăției noastre.

Iată ce este omul și pentru ce am fost creați: După ce ne vom desfăta aici de oarecare mici binefaceri ale lui Dumnezeu, cu recunoștința și dragostea față de El, vom dobândi acolo sus cele mai mari și veșnice. Însă, vai, nu numai că nu ne îngrijim deloc de cele viitoare, ci suntem și nemulțumitori și pentru cele de aici, făcându-se astfel asemenea cu demonii și, poate mai rău, ca să spunem adevărul. De aceea suntem vrednici de mai multă pedeapsă, cu cât mai mult am fost dăruiți cu cunoașterea lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat, ca să ne slobozească din înșelare și din păcat.

Dar ce să spun? În toate acestea credem numai în cuvinte, în timp ce cu faptele le lepădăm. Nu este mărturisit Hristos peste tot, în orașe, în sate, în mănăstiri și în munți? Însă caută și vezi dacă păzesc poruncile lui. Cu multă osteneală vei găsi, între mii și zeci de mii, unul care să fie creștin și cu faptele și cu cuvintele. Domnul și Dumnezeul nostru nu a spus în Evanghelia Sa că: „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face”[12]?

Cine va îndrăzni să spună: „Eu fac faptele lui Hristos și cred cu tărie în El”? Nu vedeți, fraților, că ne vom afla necredincioși în ziua Judecății și vom suferi o pedeapsă mai aspră decât cei care nu L-au cunoscut deloc pe Domnul? Deoarece una din două va trebui neapărat să se întâmple: fie noi să fim osândiți ca necredincioși, fie Hristos să Se arate mincinos, lucru care este cu neputință, frații mei.

[1] Cf. Psalmul 114, 6.

[2] Cf. Psalmul 26, 10.

[3] Aici Sfântul Simeon Noul Teolog se referă concret la începutul călătoriei sale duhovnicești. Se pare că Gheorghie a fost numele său de mirean.

[4] Este vorba despre renumita Mănăstire Studion și despre Cuviosul Simeon Evlavisul, părintele duhovnicesc și starețul Sfântului Simeon Noul Teolog.

[5] Marcu 10, 47-48.

[6] Ioan 9, 38.

[7] I Cor. 9, 22.

[8] Se referă la strălucirea dumnezeiască.

[9] Pilde 1, 7.

[10] Aici Sfântul Grigorie înțelege „Cele mai mari”, cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, „mai mare”, Dumnezeirea pe care o caracterizează și cu expresia «mai presus de mare», deoarece nu se determină de nici o cantitate sau mărime. (După Nichita de Serres. Vezi și Dionisie Zagoreul, „Simeon Noul Teolog. Opere aflate”, Editura V. Rigopulos, Tesalonic 1977, nota de la pag. 284).

[11] I Cor. 2, 9.

[12] Ioan 14, 12.

Total
33
Shares
Previous Post

Vătămarea adusă de senzitivi (I)

Next Post

Băiețelul cu păpușa

Related Posts