– Părinte, cum lucrează păcatul în suflet?
– Unii Părinţi spuneau că păcatul are o acţiune de paralizare. Cu fiecare păcat săvârşit, diavolul câştigă teren în sufletul omului. Este o luptă nevăzută între harul lui Dumnezeu şi păcat. Cu fiecare păcat, harul se retrage, iar păcatul îi paralizează omului puterile sufleteşti, în special voinţa şi mintea. Aţi auzit ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” Rom. 7:19. Creştinii nevoitori conştientizează această lucrare vătămătoare a păcatului şi caută cu orice prilej să se cureţe.
Părintele Paisie spune că, prin orice păcat, dai drepturi diavolului, îi deschizi portiţe în sufletul tău. Avva Dorothei vorbeşte de casa sufletului şi spune cum să punem temelia, cum să zidim pereţii, apoi acoperişul, ferestrele; şi să punem zăbrele la ferestre: paza celor cinci simţuri, să nu lăsăm păcatul să intre. Acestea sunt zăbrelele, să nu lăsăm păcatul să intre. Astăzi mulţi nu mai înţeleg cât de importantă este lucrarea duhovnicească în viaţa lor de zi cu zi. Atunci, viaţa omului este un fel de luptă pentru biologic, pentru a-ţi asigura un minim de confort şi bunăstare – şi atâta tot. Nu asta e preocuparea pe care ar trebuie să o aibă fiecare creştin, ci mântuirea.
– Vorbeaţi de lucrarea duhovnicească. Cum ar trebui să fie aceasta?
– În primul rând, să se facă sub povăţuirea unui duhovnic. El este „medicul duhovnicesc de familie”. E ca şi cum ai merge la farmacie şi iei medicament pe reţeta primită de la doctor. Nu-l iei de unul singur, că s-ar putea să te omoare. Lucrarea duhovnicească înseamnă a împlini ceea ce ne pune în faţă Hristos: poruncile evanghelice, poruncile Bisericii – lucruri simple. La Înfricoşătoarea Judecată nu se cer lucruri imposibile, ci lucruri simple: „Am fost flămând, am fost însetat, am fost în spital, am fost în temniţă” şi aşa mai departe vezi Mat. 25. Lucruri simple, care privesc relaţia cu tine, cu aproapele şi cu Dumnezeu.
De pildă, dacă te îmbolnăveşti trupeşte, medicul îţi dă o dietă, un fel de post. Biserica îţi dă un regim de alimentaţie mult mai eficient, care are valoare şi în viaţa veşnică – nu numai pentru trup. Deoarece, de regulă, trupul se îmbolnăveşte fiindcă se îmbolnăveşte sufletul. Prin păcat se îmbolnăveşte sufletul, apoi se îmbolnăveşte şi trupul. Asta-i legătura.
Metodele terapeutice ale Bisericii sunt clare: Postul, Rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania, mersul la biserică, răbdarea, milostenia în relaţiile cu aproapele, cele zece porunci. Poruncile Bisericii sunt lucruri foarte simple. Dacă le-ar ţine pe acestea, omul s-ar păzi de cel rău şi ar lucra la zidirea sufletească, după cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi. Aşa cum un pictor lucrează în atelierul lui o icoană şi o ţine acoperită cu pânze până se face recepţia, şi atunci toţi se miră de frumuseţea ei, aşa este şi cu sufletul. În viaţa aceasta, noi lucrăm la frumuseţea sufletului în mod acoperit, adică sub acoperirea trupului, iar dincolo chipul sufletului se va face vădit întregii lumi. Aceasta e lucrarea, de a picta chipul lui Dumnezeu care este în noi înşine. Şi ea se adresează tuturor, fie el mirean, fie preot, fie episcop.
Adevărata fericire ne-o dă lupta cu păcatul
– Unii oameni au o anumită reţinere: cred că vor pierde ceva dacă vor veni la viaţa Bisericii, că asta o să-i îndepărteze de anumite plăceri… Au sentimentul că vor pierde „fericirea”.
– Mentalitatea creştinilor de astăzi este complet schimbată. Noi ne numim creştini atunci când suntem următori ai lui Hristos. Deci trebuie să facem ceea ce a făcut Hristos, nu? Fiecare discipol merge pe urmele dascălului lui: „Eu sunt al lui cutare, eu sunt al lui cutare…”. Noi, creştinii de azi, ai cui suntem? Folosesc unii duhovnici expresia „creştini cu numele” – şi chiar aşa am ajuns. Pentru că ne numim „creştini”, ne numim „ai lui Hristos”, dar nu suntem ai lui Hristos, pentru că nu facem ceea ce poruncește Hristos. Pentru că nu mai avem conştiinţa purtării Crucii, nu mai avem conştiinţa participării la Crucea şi la Patimile Mântuitorului. Şi vedem un alt fel de creştinism. Iar aceasta se întâmplă chiar şi cu creştinul care merge regulat la biserică şi se spovedeşte, şi se împărtăşeşte. Mentalitatea lui este să-i meargă toate bine: copiii să-i fie sănătoşi, salariul bun, să nu-i lipsească nimic, să nu fie bolnav, să nu aibă nici o pagubă – şi, în cele din urmă, să creadă că va dobândi şi Împărăţia. Unii poate o dobândesc – nu ştim noi, acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu – dar problema este că nu mai realizează creştinul că este al lui Hristos şi că, participând la Viaţa şi Patimile lui Hristos, te identifici cu Hristos.
Foarte mulţi ne scriu scrisori şi ne spun: „Părinte, rugaţi-vă ca Dumnezeu să ne ajute!”. Am avut o convorbire telefonică cu o fată din Thessalonic pe care o chinuieşte diavolul. Şi am întrebat-o: „Mergi la biserică?” „Merg”. „Posteşti?” „Păi… nu mi-am pus problema”. „Stai puţin, cum adică nu ţi-ai pus problema? Eşti bolnavă?” „Nu”. Dar postul ortodox este esenţial. Este un mijloc care duce la mântuire, este esenţial în mersul nostru duhovnicesc.
– Nu spune şi Mântuitorul că „neamul acesta de draci numai cu post şi cu rugăciune iese” Mat. 17:21?
– Da. Dacă tu, creştină, care mergi la biserică şi… „Te spovedeşti?” „Păi… nu prea”. „Ei, aici e problema, şi nu o să te lase necuratul până nu o să te îndrepţi”. A spus: „O să încerc”. Ei, când spune aşa, nu prea se străduieşte! Dacă spune: „Părinte, rugaţi-vă să pun început bun, şi de azi înainte fac treaba asta”, atunci mai ai o nădejde că se apucă de treabă. „O să încerc…”, asta e într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dacă o să-şi mai aducă aminte că trebuie să facă ceva.
La Pateric, spune un Avvă: „S-a luat cuvântul de la bătrâni”. De ce s-a luat? Pentru că ucenicii nu mai întreabă ca să pună în practică cuvântul, ci întreabă doar de formă: „Hai să mergem şi la ăsta, să vedem ce-o să ne mai spună şi el!”. Adică doar aşa, să schimbe decorul. Nu conştientizează că adevărata fericire constă în lucrarea duhovnicească – aici se câştigă bucuria şi pacea sufletească. Eliberarea de păcat, nu dobândirea bunătăţilor materiale. E clar, toţi Sfinţii ne spun că adevărata fericire ne-o dă lupta cu păcatul. La un moment dat, una din maicile de la Surotì l-a întrebat pe Părintele Paisie: „Părinte, am foarte multe ispite. Îmi daţi cumva o soluţie?”. Părintele îi zice: „Da! Am găsit. Îţi dau”. Ea – bucuroasă că o să găsească secretul ca să scape de ispită… Zice părintele: „Să te lupţi cu ispitele”. S-a cam dezumflat… Aşadar: angajarea la luptă. Nu este altă variantă! Noi suntem într-un permanent război; omul se îndreaptă fie spre Dumnezeu, fie spre diavol. Nu există stare de mijloc, neutră. Ori cu Unul, ori cu altul.
– Deci trebuie să coborâm mai în adâncime şi să luăm în serios lucrurile.
– Fără îndoială. Ne învaţă Sfinţii Părinţi că toată lucrarea creştinului este înlăuntrul lui. Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” Lc. 17:21. Părintele Sofronie Saharov spunea foarte frumos că întreaga omenire este ca o piramidă în vârful căreia se află Hristos, dar această piramidă este întoarsă cu vârful în jos. Ca să ajungi la Hristos trebuie să cobori, nu trebuie să urci; să cobori în adâncul smereniei. Şi, cu cât cobori mai mult, responsabilitatea faţă de ceilalţi creşte. Mântuitorul este jos, în vârful piramidei, adică în adâncul smereniei, dar poartă totodată şi greutatea păcatelor tuturor. Aici este lucrarea: pogorârea în smerenie te ajută să conştientizezi responsabilitatea pe care o ai faţă de sufletul tău şi faţă de semeni. Sigur, Sfinţii mari, cum a fost Sfântul Siluan, au avut „rugăciunea pentru întreaga lume”.
Dar noi nu mai conştientizăm. Suntem atât de superficiali! La asta contribuie şi mass-media şi toată societatea asta demonică, care nu numai că nu te ajută să sporeşti duhovniceşte, dar nu te lasă nici să te menţii pe o linie de plutire – să zicem „morală”, nu mai spunem „duhovnicească”, care e mult mai înaltă.
Să fim creştini 24 de ore din 24
– Trăim în lumea aceasta, plină de reclame cu mizerii, cu pornografie. Cum să ne ţinem în afara ei, fiind totuşi în ea? Cum să ne ţinem sufletul în legătură cu Dumnezeu?
– Tânărul de astăzi nu va fi judecat ca tânărul de acum cincizeci de ani. Cum spunea Părintele Paisie, era pe atunci numai unul nebun şi îl băgau în turn. Acum s-a ajuns că a rămas numai unul înţelept, iar cei nebuni îl bagă pe acela în turn. Atât de mult s-a schimbat mentalitatea şi starea duhovnicească a omului. Cu toată această stare demonică din lume, creştinul de astăzi trebuie să-şi facă datoria, să se lege de Biserică. Aici începe datoria preotului. Părintele Moise Athonitul, pornind de la cuvintele Psalmistului: „În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” Ps. 18:4, se referea la rostul şi rolul preotului în parohie. Dumnezeu nu-l mai trimite pe preot până la marginile lumii, ci până la marginile parohiei – dar mulţi nici asta nu fac. Fireşte, unul este rolul preotului de mir în lume, altul este rolul ieromonahului în mănăstire. Preotul de mir este chemat şi trimis în lume să vestească Evanghelia cu vreme şi fără de vreme. Fiecare va lua plată după lucrarea lui.
– Totuşi, care ar fi modalităţile pentru a ne ţine cât mai curaţi faţă de lume?
– Tainele Bisericii, în special Spovedania şi Împărtăşania – sigur, cu asceza pe care trebuie să o facă fiecare: post, rugăciune şi, mai ales, paza simţurilor. De multe ori este mai eficientă paza decât postul sau altă nevoinţă – paza continuă.
Simţurile sunt în număr de cinci. Ele sunt numite de Părinţi „ferestrele prin care intră păcatul în inima omului”. Păcatul intră prin ochi, prin urechi, prin gust, prin miros şi prin pipăit. În primul rând, păcatul intră prin ochi: privirea necuviincioasă. După Sfinţii Părinţi, privirea simplă este nevinovată, iar privirea cu insistenţă necuviincioasă este deja pătimaşă. De aceea este atât de importantă paza: să fie atent să nu privească. Pentru că, deschizând obloanele la ferestre şi lăsând păcatul să intre înăuntru, se strică mintea.
Vedeţi? Dumnezeu a rânduit ca păcatul cu fapta să nu se poată realiza atât de uşor, pentru că are nevoie de anumite condiţii, dar păcatul cu mintea se face imediat. De aceea Mântuitorul, când face comparaţie între prescripţiile Vechiului şi Noului Testament, zice în Evanghelie: „S-a spus în Vechiul Testament aşa… Eu vă spun că cel ce priveşte la femeie cu patimă a şi preacurvit în inima lui cu ea” cf. Mat. 5:28. Sau privirea la Internet, care a intrat în viaţa tinerilor ca un lucru indispensabil. Poţi să le spui să nu se mai uite la televizor şi la Internet? Cine te ascultă? Foarte puţini. Dar măcar dacă ar controla ei situaţia, să nu-i stăpânească Internetul, să nu le dirijeze viaţa… Iar cazul ideal este când le tai pe toate.
– Vorbim de pază, dar ce ne facem că în România se vând 90.000.000 de ziare pe lună, în care marea parte a articolelor sunt bârfă, erotism, minciună, decădere umană. Nouăzeci de milioane! Despre ce pază mai vorbim în acest caz? Una e să treci pe lângă un panou publicitar desfrânat şi alta este să cumperi special un ziar ca să te poţi uita la „fata de la pagina 5”.
– Omul nu mai conştientizează ce este bine şi ce este păcat. Şi atunci deschide porţile şi lasă să intre toată mizeria în el. Şi crede că aşa este normal. Apoi vrea să se elibereze de toate lucrurile astea, dar nu mai ştie cum. Când îi pui în faţă metodele Bisericii, le refuză din prima. Sunt unii care cer rugăciune, rugăciune, rugăciune. Faci rugăciune pentru ei, dar nu li se rezolvă problema. Dumnezeu îi ajută, prin Liturghiile pe care le facem, dar ei nu se angajează să-şi schimbe şi viaţa. Ortodoxia noastră este un mod de viaţă, iar dacă tu nu-ţi însuşeşti acest mod de viaţă, nu ai cum să-ţi rezolvi problemele. Este un mod de viaţă revelat, adus de Dumnezeu din Cer, este firea ta adevărată, trebuie să-ţi devină viaţa ta în fiecare clipă. Creştinul trebuie să fie creştin 24 de ore din 24. Cum spune Cuviosul Paisie: toată problemele să le înfrunte prin prisma Evangheliei, pentru că altfel vine pedeapsa lui Dumnezeu.
Ortodoxia este modul de viaţă autentic pe care trebuie să ni-l însuşim
– Care sunt faptele bune pe care le putem lucra în vremea noastră?
– De foarte multe ori, ca faptă bună este înţeleasă milostenia, în bani sau în alimente. Aceasta este o faptă bună trupească, care are rostul ei. Porneşte din inima ta milostivă şi mângâie, alină durerea celuilalt. Dar aţi văzut în Faptele Apostolilor: oamenii aduceau averile la picioarele Apostolilor şi aşteptau să fie îngrijiţi, hrăniţi – erau şi ei oameni. Şi cine se ocupa de ei? Când au văzut Apostolii că se înmulţeşte obştea – erau câte două-trei mii – şi că erau nevoiţi să lase cuvântul ca să slujească la mese, au ales diaconi care să slujească la mese, adică să facă această milostenie pe care noi o ridicăm în slăvi ca fiind singura şi cea mai mare, milostenia trupească, iar ei s-au dedicat predicării cuvântului lui Dumnezeu, care este milostenia cea mai mare, pe care au avut-o apostolii şi urmaşii apostolilor, adică preoţii, monahii şi fiecare creştin. Prin botez, el are misiunea de a propovădui şi apăra credinţa creştină, ca un mic apostol, acolo unde este. Aceasta este milostenia cea mai mare, pentru că priveşte direct viaţa veşnică.
Foarte frumos spunea Sfântul Ignatie despre faptele firii căzute – pentru că sunt mulţi protestanţi, romano-catolici şi alţii, care fac atâta milostenie, mai mult decât mulţi dintre ortodocşi. Aceştia de ce să nu se mântuiască? întreabă unii. Dar Sfântul spune clar: „Aţi văzut pe Corneliu Sutaşul, păgân, roman de neam. Era milostiv, nu? Şi, la un moment dat, a avut vedenia aceasta: «Rugăciunile și milosteniile tale au ajuns la Dumnezeu». Deci erau bune. Dar nu erau suficiente. Pentru că nu le-a pus în legătură cu Hristos. De aceea i s-a spus: «Du-te la Simon Curelarul şi-ţi va spune ce trebuie să faci». Deci nu s-a oprit doar la milostenie”. Pentru că toţi iniţiatorii /(fondatorii) de religii au nişte precepte morale: să fii bun, să nu-l omori pe aproapele etc. Dar, dacă nu le pui în legătură cu Hristos, nu au nici o valoare.
– Omul apăsat de grijile lumii nu mai înţelege cum poate să lucreze învăţătura lui Hristos…
– Aici lipseşte educaţia catehetică şi angajarea în luptă. Problema creştinului de azi a ajuns să fie supravieţuirea. Toţi ne dau telefoane sau ne scriu scrisori: „Părinte, roagă-te să-mi găsesc un serviciu, să-mi menţin locul de muncă ş.a.”, dar mai nimeni nu ne întrebă: „Cum să mă curăţesc de păcat?”, „Cum să mă angajez în lupta duhovnicească?”. Unul la câţiva ani de zile dacă întreabă…
– Şi dacă le-ar rezolva pe acestea, s-ar rezolva şi celelalte…
– Fără îndoială. Cuvântul Evangheliei este nemincinos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” Mat. 6:33. Nu mai credem în Evanghelie! Spunea Sfântul Andrei Criteanul: „Nu mai lucrează Evanghelia!” – adică Evanghelia a ajuns o literă moartă, din păcate. Sfântul Marcu Ascetul spune despre Sfântul Botez: „Este Taină lucrătoare în măsura în care lucrezi poruncile”. Altfel, rămâne ca o energie potenţială; o ai înlăuntrul tău, dar este nelucrătoare. În măsura în care lucrezi poruncile, încet-încet, se activează această energie şi devine lucrătoare. Şi poţi ajunge la măsura de a face minuni.
– Pentru că, de fapt, chemarea a creştinului este aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu…
– Sigur. Dar lucrarea vrăjmaşului, în ultima vreme, este de a da un cu totul alt sens religiozităţii omului, pe care nu o poate scoate din sufletul lui, după cum spunea Părintele Stăniloae. Şi atunci caută să-i dea alt sens, altă religie decât cea adevărată. Ortodoxia este venită din Cer, este modul de viaţă autentic pe care trebuie să ni-l însuşim şi aşa mergem dincolo. Foarte puţini îl mai trăiesc. Ortodoxia este lucrare practică, nu speculaţie filosofică.
A consemnat Virgiliu Gheorghe