– Gheronda, ce anume cerea Prorocul David atunci când spunea: „cu duh stăpânitor mă întăreşte”[1]?
– David cerea de la Dumnezeu să-i dea harisma de a-i conduce pe oameni. Dar şi fiecare om are nevoie de „duh stăpânitor”, pentru că trebuie să se conducă pe sine însuşi, ca să nu-l conducă pe el patimile sale.
– Ce sunt patimile?
– Eu văd patimile ca pe nişte puteri ale sufletului. Dumnezeu nu dă slăbiciuni, ci puteri[2]. Însă atunci când nu valorificăm aceste puteri pentru săvârşirea binelui, vine aghiuţă, le exploatează şi ele devin patimi, iar apoi cârtim şi ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu. Pe când, dacă le-am valorifica întorcându-le împotriva răului, ne-ar ajuta în nevoinţa duhovnicească. Mânia, de pildă, arată că sufletul are bărbăţie, care e de ajutor în viaţa duhovnicească. Acela care nu este mânios şi nu are bărbăţie, nu poate cu uşurinţă să se pună pe sine la punct. Omul mânios, dacă-şi va folosi în viaţa duhovnicească puterea pe care o are, este ca o maşină care-o ia pe drumul drept şi n-o mai poate ajunge nimeni. Dacă însă n-o valorifică şi nu se supraveghează pe sine, seamănă cu o maşină care merge cu viteză exagerată pe drum neregulat deraind la tot pasul.
Omul trebuie să cunoască puterile pe care le are şi să le întoarcă spre bine. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, va ajunge într-o stare duhovnicească bună. Egoismul, de pildă, să-l întoarcă împotriva diavolului şi să nu se dea bătut atunci când acesta vine şi-l ispiteşte. Înclinaţia spre vorbărie să o sfinţească cultivând Rugăciunea lui Iisus. Nu este mai bine să vorbească cu Hristos şi să se sfinţească, decât să flecărească şi să păcătuiască? Adică, omul poate deveni bun sau rău în funcţie de felul în care îşi va folosi puterile sufletului.
[1] Psalmul 50,14.
[2] Stareţul exprimă aici într-un mod simplu învăţătura de credinţă care spune că Dumnezeu „nici n-a făcut, nici n-a creat răul” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XXVI, Partea a II-a, p.41). Prin urmare, aşa cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, nici patimi „nu a sădit în firea omenească, ci din pricina nepăsării noastre au intrat în ea împotriva firii”. (Noua Scară, Ed. Shina, Volos 1956, p. 152). Patimile, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, provin din folosirea „împotriva firii” a funcţiilor trupului şi a puterilor sufleteşti. Atunci când această folosire „împotriva firii” se cronicizează, ea devine o obişnuinţă rea şi este nevoie de multă nevoinţă pentru a o dezrădăcina.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
