M A M A

Mama, de Panait Cerna

I.

Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte:

De lume răzlețită și sfioasă,
În ramă de salcâm zăresc o casă.

Și-n casă, într-un colț întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.

El mâinile și-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută și nendurătoare.

Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!
Și plânge-năbușit copilul–
Ș-adoarme în suspine.

Dar peste noapte-o biruiește dorul–
Din somnu-i sare muma,
Și spre ungherul unde-i doarme-odorul
Pășește-n vârful degetelor numa.

Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină;
De-al vieții sale chin
Un zâmbet i-animă.

Zbucnește fără zăgaz
Iubirea ei mută–
Și plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.

Și mii de mângâieri
Pe creștet i-adună–
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!

El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda–
Și-ntr-un suspin, pe când ea-i șterge plânsul,
Întinde brațele lui mici spre ea.

De gâtul ei s-atârnă în neștire–
Toți îngerii din ceruri îi sunt frați!
Învăluiți de-a candelei lucire,
Copil și mamă dorm îmbrățișați…

II.

Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Și iată! a secat izvoru-n cale…

La porți străine am cerșit iubire,
Și porțile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeiescul vis.

O, mamă ! o nădejde mă mai ține:
Că n-ai să-ți uiți copilul în străini–
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veșnicilor spini…;

Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă când voi adormi,
Când sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi…

Înalță-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii ș-a frumuseții,
Să mă deștept din somnul greu al vieții,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău.

Total
149
Shares
Previous Post

„ÎNGERUL COPIILOR” sau Eternitatea unei porecle sincere primită de savantul Alexandru Pesamosca de la minipacienţii lui

Next Post

Angajarea la luptă

Related Posts