Mama, de Panait Cerna
I.
Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte:
De lume răzlețită și sfioasă,
În ramă de salcâm zăresc o casă.
Și-n casă, într-un colț întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.
El mâinile și-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută și nendurătoare.
Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!
Și plânge-năbușit copilul–
Ș-adoarme în suspine.
Dar peste noapte-o biruiește dorul–
Din somnu-i sare muma,
Și spre ungherul unde-i doarme-odorul
Pășește-n vârful degetelor numa.
Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină;
De-al vieții sale chin
Un zâmbet i-animă.
Zbucnește fără zăgaz
Iubirea ei mută–
Și plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.
Și mii de mângâieri
Pe creștet i-adună–
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!
El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda–
Și-ntr-un suspin, pe când ea-i șterge plânsul,
Întinde brațele lui mici spre ea.
De gâtul ei s-atârnă în neștire–
Toți îngerii din ceruri îi sunt frați!
Învăluiți de-a candelei lucire,
Copil și mamă dorm îmbrățișați…
II.
Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Și iată! a secat izvoru-n cale…
La porți străine am cerșit iubire,
Și porțile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeiescul vis.
O, mamă ! o nădejde mă mai ține:
Că n-ai să-ți uiți copilul în străini–
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veșnicilor spini…;
Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă când voi adormi,
Când sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi…
Înalță-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii ș-a frumuseții,
Să mă deștept din somnul greu al vieții,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău.
