Binecuvântat să fie Numele Bunului nostru Dumnezeu!
M-am străduit astăzi să comunic cu Nevăzutul Dumnezeu, prin uitarea tuturor celor create, materiale, simțite și cugetate. Voiam, tânjeam ca această strădanie să fie binecuvântată de Creatorul a toate. Toate s-au stins, toate s-au uitat, de parcă nici nu ar fi existat. Am intrat în zona, pe traiectoria nevăzutului, a nepătrunsului. Sufletul, inima, mereu aveau rugăciunea ca o cârmă, ca o busolă și putere trezvitoare și ocrotitoare.
O, ce vede și câte cunoaște când mintea se află în atmosfera și la înălțimea aceasta a lui Dumnezeu! Pace, liniște… Lacrimile dulci și îmbelșugate împreună cu mărturia inimii adeveresc că mintea se află pe traiectoria cea bună. Acolo sus, ceea ce o uimește este măreția lui Dumnezeu! Datorită uimirii descoperirilor cunoașterii lui Dumnezeu, se pierd cuvintele și mintea rămâne fără glas, minunându-se de Dumnezeu Cel mai presus de înțelegere. Dumnezeu este cauza cea bună a tuturor, dar mai presus de toate cu neasemuire. Cineva poate spune și puține, și multe cuvinte, dar nu este cu putință vreodată ca omul să înțeleagă pe Dumnezeu cu mintea. Cu toate acestea, însă, nu este ascuns, ci se arată cu adevărat celor care disprețuiesc toate cele necurate, care se ridică deasupra celor curate, care depășesc înălțimea sfințeniei.
Mă gândesc la Moisi. Mai întâi s-au curățit el și poporul și abia după curățire a auzit trâmbițele răsunătoare, a văzut luminile fulgerătoare, a intrat în norul necunoașterii, cel mai presus de strălucire, și i-a fost luminat chipul atât de mult, încât poporul nu putea privi din pricina strălucirii, și, pentru aceasta, a fost nevoit să arunce un acoperământ pe fața sa.
Dar și pustnicii din Harul cel nou cu uriașele lor aptitudini mentale dobândite în urma ascezei se aflau mereu prin rugăciune în atmosfera lui Dumnezeu. Aceasta o reprezintă contemplațiile înalte, care covârșesc mintea și supun rațiunea omului.
Și iată, văd luna luminată, stelele, de asemenea, împrăștiate pe crugul ceresc; totul era har și frumusețe. Le privesc, le privesc și nu mă satur! Câte nu vorbesc despre Dumnezeu! Când au fost făcute stelele, Îngerii din marea lor bucurie și uimire pentru înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu au strigat cu mare glas, spune undeva la Iov. Mă gândesc la volumul lor, la greutatea lor ca niște trupuri solide, la minunata și uimitoarea lor slujire! Și, iată, văd mâna lui Dumnezeu ținându-le ca pe nimic. Stau în gol milioane de trupuri cerești cu puterea și cu Pronia lui Dumnezeu. Toate stelele cu frumusețea și cu Harul lor se mândresc, vorbesc, strigă singure preastrălucitoarea și întru tot vădita existență a lui Dumnezeu.
Fragment din cartea Arta mântuirii – volumul 2 – Cuviosul Efrem Filotheitul, care va apărea la Editura Evanghelismos.
