„Mai întâi rugați-vă
și numai după aceea faceți și celelalte,
însă țineți-vă privirea ațintită la Dumnezeu”
„Numai rugăciune mai pot face acum…”.
De câte ori am auzit aceasta de la alții sau am spus-o chiar noi înșine? Este adevărat, NUMAI rugăciune mai putem face, însă nu o spunem cu sensul care trebuie.
De obicei, oftăm, ridicăm din umeri și apoi spunem: „Numai rugăciune mai pot face acum”. Și aceasta numai după ce mai întâi am căutat tot felul de soluții lumești și omenești pentru orice fel de problemă a noastră: relații problematice, boli, singurătate, probleme la școală, neînțelegeri între prieteni sau în familie etc. Deși poate nu aceasta este intenția celui ce o spune, aceasta de obicei s-ar traduce cam așa: „Ascultă, eu, cu multa mea înțelepciune, cu nemărginitele mele aptitudini și îndemânări, am făcut tot ce a a fost cu putință pentru a rezolva această problemă, însă nimic nu am reușit. Atunci, Doamne, poate Tu vei putea face ceva. Mi-am epuizat toate puterile și nu mai am altundeva să scap”.
Adevărul este că NUMAI rugăciune putem face. Este lucrul cel mai puternic pe care îl putem face pentru noi înșine, pentru cei iubiți ai noștri și pentru toată lumea. Dacă-L avem continuu pe Dumnezeu înaintea noastră și ne întoarcem la El pentru totdeauna, atunci urmăm rânduiala cea corectă. Desigur, aceasta nu înseamnă că ne așezăm în fotoliu și nu facem nimic. Nu. Trebuie să ajungem la următoarea conlucrare cu Dumnezeu: omul întinde mâna de pe pământ, iar Dumnezeu o coboară din Cer. Desigur, trebuie să facem ceea ce ni se potrivește nouă, însă trebuie să schimbăm metoda prin care înfruntăm situațiile: mai întâi să ne întoarcem spre Dumnezeu și numai după aceea, avându-L neîncetat în inima și pe buzele noastre, căutăm ajutorul în mijloacele pe care El ni le-a dat. Lucrul greu este ca mai întâi să le lăsăm pe toate în mâna lui Dumnezeu și numai după aceea să lucrăm împreună cu El.
Un astfel de exemplu vedem că persistă în țările ortodoxe, mai ales în bisericile care au Moaște întregi ale Sfinților. Studenții vin la biserică dimineața foarte devreme, înainte de cursuri, pentru a se închina la ele, mai ales în zilele când au examene grele. Desigur, studentul a învățat serios pentru examene, dar știe că fără ajutorul lui Dumnezeu, totul este zadarnic. „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc. De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește” (Ps.126, 1-2).
Starețul Cleopa îi sfătuia totdeauna pe credincioși, spunându-le: „Când mama, copilul, soțul sau oricine este bolnav, chemați mai întâi preotul, iar nu medicul!”. Biserica are rugăciuni pentru orice fel de situație și ele sunt foarte eficiente. Întoarceți-vă mai întâi la aceste rugăciuni și numai după aceea mergeți mai departe. Dacă zidiți casă, există rugăciune pentru începerea acesteia, există rugăciuni pentru călătorie, există rugăciune pentru învățat etc. Încă ceva care adeverește folosul acestor rugăciuni aici în Mănăstire se referă la găinile care umblă libere peste tot. Mulți ne întreabă cum se face că găinile nu sunt vânate de atâtea animale răpitoare care rătăcesc în pădurea din apropiere. Noi, în fiecare an, la sărbătoarea Sfântului Vlasie, care este ocrotitorul animalelor de casă, umblăm prin cotețe cu preotul, cântând troparul Sfântului Sfințit Mucenic și astfel găinile primesc binecuvântare.
Mai întâi rugați-vă și numai după aceea faceți și celelalte, însă țineți-vă privirea ațintită la Dumnezeu.
În realitate, rugăciunea este numai o parte dintr-o mică treime. Nu este de ajuns numai să cerem de la Dumnezeu să ne împlinească cererea. Celelalte două părți ale acestea mici treimi sunt: milostenia și postul. În țările ortodoxe tradiționale este ceva obișnuit să întâlnești pe cineva care face milostenie fie la o biserică, fie cuiva care are nevoie, chiar și unui necunoscut pe care-l întâlnește pe drum, căruia îi spune: „Te rog, primește asta! Fratele meu este bolnav și are nevoie de mila lui Dumnezeu”. Și interesant este că răspunsul celui care primește nu este „mulțumesc”, ci „Dumnezeu să primească”. Desigur aceasta este o parte din rugăciunea oamenilor pentru a fi miluit cel iubit al lor. Această milostenie este o jertfă și este a doua parte a treimii.
Oferirea unei jertfe ca o implorare a lui Dumnezeu are, desigur, origine biblică. În Vechiul Testament, animalul sacrificat era întotdeauna un animal tânăr și fără nici o meteahnă. Dar oare există, în toată istoria omenirii, o Jertfă mai prețioasă decât aceea când Domnul nostru S-a jertfit pe Sine însuși sus pe Cruce pentru mântuirea noastră? Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu cu toată inima noastră și-I cerem să ne ajute, trebuie să-I oferim și noi orice jertfă putem. Iar aceasta este o curățire a noastră, pe care o primește Domnul nostru. Oricare ar fi milostenia noastră (bănească, materială, prin lucru etc.), trebuie să fie cu adevărat o jertfă, iar nu din prisosul nostru.
Partea a treia a acestei mici treimi este postul. Când avem mare nevoie de mila lui Dumnezeu, ne rugăm, jertfim ceva, și, pe lângă zilele și perioadele de post rânduite, adăugăm și alt post. Mulți părinți duhovnicești îi sfătuiesc pe oamenii care se află în aceste situații să facă zi de post și ziua de Luni sau să nu mănânce nimic până la Ceasul al nouălea (Ora 15).
Postul, împreună cu milostenia și rugăciunea, ne ajută de asemenea să ne cunoaștem și păcatele. Sfinții Părinți ne spun că suferințele, încercările și bolile ni se întâmplă datorită uneia din următoarele trei pricini: fie de la diavolul ca să ne depărteze de Dumnezeu, fie de la Însuși Dumnezeu ca să ne trezească și să ne îndrepteze pentru a merge spre menirea noastră, fie din pricina păcatelor noastre. În societatea contemporană s-a pierdut dispoziția de a accepta că ceea ce ni se întâmplă este din pricina faptelor și greșelilor noastre. Totdeauna spunem că se întâmplă din pricina greșelii altuia, niciodată dintr-a noastră. Adevărul este că păcătuind nu numai că atragem ispitele asupra noastră, ci se poate să-i facem și pe alții să sufere. Toată creația a căzut și suferă, și continuă să sufere, din pricina păcatelor noastre. Păcatele noastre au consecințe vremelnice, dar și veșnice, dar prin adevărata pocăință și spovedanie, aceste consecințe se micșorează sau, adeseori, se șterg.
Astfel, în mijlocul încercărilor, nevoilor și tulburărilor, mai întâi să ne rugăm, să dăm milostenie și să postim, cercetându-ne păcatele noastre, și rugându-L pe Dumnezeu să ne dea ceea ce este bun și folositor pentru sufletele noastre, pentru cei dragi ai noștri și pentru toată lumea. Cu adevărat Dumnezeu răspunde la aceste rugăciuni, dar nu totdeauna în felul cum vrem noi. Metodele Lui cu siguranță nu sunt ca ale noastre, și mintea noastră nu poate înțelege sau să deslușească judecățile Sale. Când răspunsul Său la rugămințile noastre nu este cel pe care-l așteptăm, trebuie și în acest caz să ne încredem cu mulțumire în mila și judecata Sa. Căci dacă vom cerceta viața noastră din trecut și vom analiza acele dăți în care se părea că Dumnezeu nu a răspuns la rugăciunea noastră așa cum am fi vrut noi, vedem că întotdeauna a răspuns exact așa cum trebuia pentru mântuirea noastră.
„Inima smerită și zdrobită Dumnezeu nu o va urgisi”. Când ne gândim mai întâi la Dumnezeu și-L avem înaintea noastră în fiecare zi a vieții noastre – mai ales în perioadele de încercare – și recunoaștem cu smerenie că fără El nu putem face nimic, atunci cu adevărat nu ne părăsește. Ține-ți minte că NUMAI rugăciune putem face, înainte, în timpul și după o îndatorire, înainte, în timpul și după o încercare, în toată viața noastră, încredințându-ne cu desăvârșire lui Dumnezeu.
Să continuăm, așadar, cu o astfel de conlucrare, întinzând mâna la Dumnezeu, cerând mila, ajutorul și povățuirea Sa, precum și El Se pleacă spre noi ca să apuce mâna noastră întinsă și să ne povățuiască pe calea păcii.
Sursa: Revista „To Peplo” a Sfintei Mănăstiri Maica Domnului „Ocrotitoare Înfricoșătoare”.
