Spațiul unității de terapie intensivă este un spațiu unde se dă o luptă încordată împotriva morții. Medicii și personalul medical se luptă cu moartea, care îl revendică pe cel bolnav, dar și bolnavul se află într-o stare dificilă. Vede înaintea sa moartea venind, iar aceasta îi mărește mâhnirea, accentuată și mai mult de faptul că este singur, fără prezența persoanelor iubite, pe care le vede numai câteva minute pe zi. Atunci se află în fața marilor întrebări ale vieții și morții, ale sensului vieții, cuprins fiind totodată de mustrările de conștiință provenite din evenimentele din trecut.
În salonul de terapie intensivă există un interes puternic pentru sănătatea trupului și a scăpării de moarte, însă nu există vreun interes pentru întrebările existențiale lăuntrice și pentru neliniștile duhovnicești ale bolnavului. Clericul greu își poate săvârși slujirea sa pastorală. Astfel, bolnavul singur trebuie să aprindă duhovnicește, să primească cercetările dumnezeiescului Har, potrivit cu stările lăuntrice premergătoare.
Pe internet am aflat un text al pururea-pomenitului procuror Evanghel Krustalakis, care a ajuns Procuror al Areopagului, datorită cunoștințelor sale juridice, dar și a moralității sale. El însuși își descrie experiența pe care a trăit-o în salonul de terapie intensivă, în care s-a aflat în urma unei serioase intervenții chirurgicale. Scrie despre „puternicul sentiment al singurătății”, despre „sentimentul părăsirii”, despre „nesfârșitele ceasuri de singurătate”, despre multele gânduri „care inundă mintea omului” și-i clatină sufletul. La început l-au ajutat frumoasele amintiri „din anii precedenți”, însă iarăși l-a cuprins „sentimentul singurătății și al părăsirii” și scrie în continuare:
„Așa cum eram întins pe pat, privind aproape mereu tavanul salonului, am început să-mi rotesc privirea și deodată am descoperit pe peretele de vizavi, în colțul stâng de sus, o icoană a Maicii Domnului, care-L ținea în brațe pe Hristos. Un oarecare om bun o pusese acolo. Din acea clipă Maica Domnului mi-a devenit συντροφια. Această icoană simplă care nu avea o deosebită valoare artistică, a fost o ușă care m-a dus la Maica Domnului. Atunci am înțeles mai bine ce înseamnă: „Cinstea acordată icoanei trece la prototip”, așa cum spun Părinții Bisericii noastre.
Sentimentele, gândurile și neliniștile mele deveniseră obiectul destăinuirilor mele făcute Maicii Domnului, care părea că mă ascultă. Firește, nu-mi vorbea, însă arăta că îmi înțelegea agonia mea. Astfel, o atmosferă de pace și liniște s-a așternut încet și pe neobservate în sufletul meu tulburat. Nesfârșitele ceasuri de așteptare în salonul de terapie intensivă au încetat să mai fie de coșmar. Aveam sentimentul că cineva care mă iubea mult se afla lângă mine. Am simțit mângâierea caldă a unei mâini pe fruntea mea uscată și aprinsă de temperatură”.
Această împrejurare arată ce mare însemnătate are Maica Domnului în viața noastră, mai ales dacă cineva a avut mai înainte experiențe asemănătoare. Apoi arată marea însemnătate a icoanelor, simbolurilor bisericești care-l pot ajuta pe om în momente în care este cu neputință de primit vreun ajutor omenesc. Într-un loc al articolului său, pururea pomenitul Evanghel Krustalakis scrie:
„Aceste amintiri, dar mai ales experiența mea trăită cu Maica Domnului în salonul de terapie intensivă, simt că m-au legat strâns cu icoana ei. Acum sunt mulțumit că atât de mulți oameni, în clipele grele ale vieții lor, scapă la Maica Domnului și o cheamă, rugându-se înaintea icoanei ei”.
Maica Domnului intervine în cele mai grele clipe ale vieții noastre, numai să cerem ajutorul ei.
Sursa: Revista: „Ecclisiastiki Paremvasi”
