Vinovăţia Evei biblice a fost pivotul credinţei creştine, misiunea lui Iisus Hristos pe pământ fiind stăvilirea neascultării de Dumnezeu. Dacă Eva a păcătuit şi apoi l-a îndemnat pe Adam să comită aceeaşi faptă, Fecioara Maria a fost prima persoană din întreaga istorie care L-a primit şi acceptat pe Hristos drept Mântuitor. Maica Domnului rămâne modelul de netăgăduit pentru orice femeie creştină.
Paul Evdokimov spune că Eva cea nouă întru Hristos, Maria, aduce adevărul despre natura umană. Biserica o declară „pururea Fecioară”, adică fecioară în esenţa ei şi prin aceasta „Maică”. Într-un text al unui vechi fragment liturgic referitor la Preacurata Fecioară Maria, se spune: „Tu ai născut pe Fiul fără tată, pe acest Fiu pe care Tatăl mai înainte de veci l-a născut fără mamă”. Analogia, deşi nu este pe deplin adecvată marilor realităţi divine, este totuşi sugestivă, în înţelesul că Fecioara devine chipul omenesc al paternităţii divine, o punte a unei apropieri intime de Dumnezeu. „Dacă paternitatea este categoria vieţii divine, maternitatea este categoria religioasă a vieţii umane.”
Maica Domnului, pururea Fecioară, modelul desăvârşit pentru toate femeile îşi păstrează fecioria. Chipul Maicii Domnului ne arată în primul rând chipul unei femei. Primul dar al lui Hristos dat nouă, prima şi cea mai profundă descoperire a învăţăturii şi a chemării Sale, ne este dat în chipul unei femei.
Creştinismul nu a marginalizat niciodată femeia, însă acest lucru se petrece în zilele noastre tocmai prin mişcările feministe. Femeia este marginalizată, se automarginalizează atunci când renunţă la chemarea ei şi atunci când, renunţând să mai fie ceea ce este, renunţând să îşi poarte crucea, vrea să fie asemenea bărbatului. Orice femeie va descoperi sensul vieţii în căsnicie şi mai apoi în darul şi răspunderea de a fi mamă. Femeia creştină s-a distins ca educatoare în toate straturile şi epocile, ridicându-se la înălţimea idealului creştin al vremii, care a putut să fie mai mult misionar, martiric, ierarhic sau ascetic.
În istoria apostolatului, femeia a jucat un rol important ca agentă a evanghelizării. Preţioasele colaboratoare ale Sfântului Apostol Pavel sau ale altor misionari au fost dintru început active şi vrednice purtătoare ale ideilor creştine. De multe ori, femeia s-a convertit înainte de soţul ei, i-a convertit şi pe el, şi pe copiii lor.
Imaginea Fecioarei pe pământ
Sfânta Fecioară Maria este modelul suprem al dăruirii de sine, ca şi al neprihănirii întru sfinţenie, pe când vechea Evă este modelul decăderii.
Părintele profesor Ilie Moldovan spunea că în ceea ce priveşte femeia, cultul ei pentru Maica Domnului poate însemna înrâurirea lăuntrică a intimităţii unei fecioare preacurate şi a unei mame desăvârşite. Astfel, este întruchipată setea de plinitudine şi sfinţenie, precum şi elanul de dăruire. Rolul femeii este foarte mare, pentru că ea are o înzestrare aparte de a intui şi de a pătrunde în „taina” celuilalt. Ea parcă e mai aproape de Dumnezeu prin iubirea mângâietoare.
Bune sunt toate slujbele şi folositoare, dar „partea cea bună” pe care să şi-o poată alege femeia este de a fi candelă a credinţei în Dumnezeu, mai întâi în familia sa, şi apoi în mijlocul societăţii în care trăieşte, mai ales că „două puteri sunt în lume: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ”! E tot ceea ce aşteaptă Hristos de la noi, aceasta este pilda celor dintâi vestitoare ale Învierii Domnului şi pilda unui nesfârşit număr de mame creştine.
„Slava bărbatului”
Femeia, după Sfântul Apostol Pavel, este „slava bărbatului” (I Corinteni 11, 7). În puritatea sa luminoasă dintâi, ea este ca o oglindă care reflectă chipul bărbatului, îl descoperă lui însuşi, iar prin acest lucru îl predispune unirii cu Dumnezeu.
În acest fel, ajutorul pe care îl acordă bărbatului este acela de a se înţelege pe sine, de a-şi realiza în lume destinul propriu, dar, în acelaşi timp, şi de a-şi realiza împreună un destin specific vieţii creştine.
Alexander Schmemman arată că imaginea Fecioarei Maria este imaginea smereniei şi a curăţiei neţărmuite, dar totuşi plină de frumuseţe şi putere; imaginea iubirii şi a biruinţei iubirii.
Mai mult, prin Fecioara Mamă, femeia este înălţată la demnitatea de a fi imaginea vie a Mariei pe pământ, soţie castă şi fidelă, mamă devotată şi iubitoare, după modelul Mamei divine.
Demnitatea femeii
Femeia creştină în rolul de soţie şi mamă poate avea un rol important în istoria mântuirii soţului, copiilor şi a multor oameni. Sunt numeroase exemple de femei, mamă şi soţie, care au avut un rol important în mântuirea altora. Ana, mama lui Samuel, Rut, mama lui Obed; Eunice, mama lui Timotei; mama lui Ruf şi Pavel (Romani 12,13). Astăzi sunt multe mame şi soţii care au o înrâurire deosebită asupra soţilor şi asupra copiilor lor şi ne sunt necunoscute nouă, dar sus în ceruri ele vor fi descoperite şi făcute cunoscute tuturor.
Naşterea de prunci este o slujbă cucernică adusă lui Dumnezeu. Femeia participă la jertfa lui Hristos pentru sfinţirea copiilor pe care i-au primit de la Dumnezeu din rugăciunea arhierească: „pentru ei Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan, 17, 19).
Biserica, prin învăţătura sa dată de Mântuitorul Hristos şi transmisă până în zilele noastre prin Sfânta Tradiţie, a ridicat femeia la cea mai înaltă demnitate la care putea fi ridicată. Femeia, chipul creştin al femininului, Fecioara Maria a devenit Mama lui Dumnezeu, cea care L-a primit pe Cel necuprins în pântecele ei. Nici un bărbat nu s-a bucurat de această demnitate şi nici un bărbat nu poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu Maica Domnului. De aceea putem spune, pe firul revelaţiei divine, că dacă prin femeie a intrat păcatul în lume, tot prin femeie a venit izbăvirea lumii.
Ea nu cere nimic, dar le are pe toate.
