Maica Teodosia Lațcu, om al dragostei cu suflet curat

În 8 august s-au împlinit 35 de ani de la moartea monahiei Teodosia (Zorica) Lațcu, cea mai mare poetă creștină pe care a dat-o până în prezent România. Din păcate, opera ei excepțională nu este încă receptată cum ar trebui în mediile culturale și eclesiastice, iar viața ei de trăitoare și mărturisitoare autentică este și mai puțin cunoscută.

Zorica Lațcu s-a născut la 17 martie 1917, la Mezötur (Ungaria), unde părinții ei se aflau în refugiu. La scurtă vreme, familia Lațcu a revenit în Brașov, unde Zorica își va petrece copilăria și adolescența.

Tânăra a dovedit o inteligență precoce, iar mediul familial i-a cultivat din plin înclinațiile intelectuale. Din păcate, s-a vădit de timpuriu că Zorica suferea de o afecțiune de natură neuronală, care-i afecta grav echilibrul fizic, capacitatea de a vorbi și de a scrie. Trupul o durea continuu, se deplasa cu mare greutate, emoțiile o blocau și astfel abia mai putea vorbi, iar mâna tremurândă făcea ca scrisul ei să fie neinteligibil. Din acest motiv, toată viața a avut nevoie de ajutoare care să-i tran­scrie opera pentru ca aceasta să fie inteligibilă.

Avem astfel de-a face cu un paradox: o tânără înzestrată ex­cep­țional din punct de vedere intelectual, însă suferind de un handicap fizic sever. Evident, acest lucru a afectat-o foarte mult, însă Zorica Lațcu a reușit să de­pă­șească ceea ce unii ar fi considerat „blestem”. De sfântul praznic al Învierii Domnului din anul 1944, Zorica Lațcu merge la Mănăstirea Sâmbăta, unde-l întâlnește pe Părintele Arsenie Boca. Mai mulți martori povestesc că, dorind să se miruiască, Zorica Lațcu a fost oprită de către Părintele Arsenie, care ar fi întrebat-o dacă dorește să se vindece/să o vindece. Răspunsul Zoricăi a fost următorul: „Nu, căci cel care mi-a dat această povară îmi va da puterea și să o duc”. Atunci, Părintele Arsenie ar fi exclamat față de cei prezenți: „Aveți lângă voi pe cea mai în­țeleaptă femeie din România”.

Se îndreaptă către frumusețea și adevărul eterne

„Frumusețea va salva lumea”, spunea Dostoievski. Ideea că divinitatea este frumusețe reprezintă o temă centrală în poezia maicii Teodosia: „Și-mi zise Domnul: Eu sunt frumusețe/ În Mine-i cald sălaș de primăveri/ La Mine zorile sunt făr’ de seri,/ Și duhul înflorește-n mii de fețe./ Psaltirea negrăitei învieri/ Din glasul Meu se toarce cu mândrețe,/ La Mine arde patima-n blândețe/ Și cântă desfătarea din dureri./ Am tainice isvoare de culori,/ Am șopot plin de dulce glăsuire./ Și Eu revărs din veșnice comori,/ Peste aleși puteri de plăsmuire,/ Și-i fac să-mi fie asemănători/ În duh, prin arzătoarea lor iubire…”. Nebăgând în seamă trupul cel schimonosit, ea se îndreaptă către frumusețea și adevărul eterne. Nu întâmplător, studiază la facultate limbile clasice, scufundându-se în ca­den­țele pure al literaturii greco-romane. Dar, curând, ea va descoperi adevărul, frumusețea și iubirea creștine, cărora li se va dedica cu totul în restul vieții. Lumea spiritului, încălzită permanent de rugul iubirii celei adevărate, devine casa în care Zorica Lațcu se odihnește, iar lucrul acesta se vădește în toate relațiile umane pe care le-a întreținut, de o frumusețe și noblețe aparte, încărcate de spiritualitate.

Din dragostea pentru Dumnezeu au izvorât astfel ciclurile de versuri Osana luminii și Poemele iubirii (ultimul volum fiind dedicat Părintelui Arsenie Boca). Apoi, la îndemnul Părintelui Arsenie Boca, Zorica Lațcu se închinoviază, în 1948, alături de Silviu Corneliu Iovan (ulterior Părintele Ioan), la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” – Vladimirești (județul Galați), unde s-a simțit ca acasă, înconjurată de tinere dedicate slujirii lui Dumnezeu. Astfel, Zorica Lațcu a devenit maica Teodosia (darul lui Dumnezeu). În mai multe rânduri, mănăstirea a fost vizitată de Părintele Arsenie Boca. Odată, Sfântul Arsenie a participat la coacerea pâinilor și i-a cerut maicii Teodosia să compună o poezie despre valoarea spirituală a pâinii. Poezia „Pâinea” a fost compusă instantaneu, iar această inspirație extraordinară impresionează pe toată lumea, mulți fiind convinși că maica Teodosia compune sub inspirația Duhului Sfânt. În toți anii petrecuți la Vladimirești, maica Teodosia se roagă fără odihnă, participă nesmintit la Sfânta Liturghie, le învață cititul și scrisul pe monahiile fără învățătură și scrie poezii despre trăirea în Dumnezeu și despre viața în mănăstire. Așa se naște ciclul Icoane pentru paraclis, în care viața monahală este prezentată în lumina unei permanente bucurii.

În noaptea de 30 martie 1955, autoritățile statului interveneau în forță și arestau mai mulți viețuitori de la Mănăstirea Vla­di­mirești, printre care și pe maica Teodosia. Cu toții erau considerați vinovați de conspirație împotriva ordinii de stat, acuzațiile pornind de la protestele exprimate mai ales de Părintele Ioan Iovan cu privire la încălcarea de către regimul comunist a libertății de credință.

Suferinţe îndurate cu mare răbdare

Maica Teodosia a fost închisă la Galați și anchetată dur timp de mai bine de o lună de zile, în ciuda faptului că medicii o diagnosticaseră cu „distonie neurovegetativă”, recomandând ca ancheta să fie produsă fără a produce perturbări nervoase. Mărturiile orale consemnează că, cel puțin o dată, maica a fost lovită grav peste față, fiindu-i dislocată mandibula. Într-un final, maica Teodosia a fost oficial acuzată de „răspândire de publicații interzise”. Până la proces, ea urma să fie reținută pe mai departe în Penitenciarul Ga­lați, dar, la sfâr­șitul anului 1955, ea s-a îmbolnăvit grav de TBC, din pricina umezelii extreme din celulă.

În aceste condiții, în februarie 1956, Zorica Lațcu a fost trimisă la spitalul din cadrul Penitenciarului Văcărești, pentru tratament. Lotul din care făcea parte și maica Teodosia a fost judecat fără ea, referatele emise de medicii de la Văcărești arătând că pacienta nu era transferabilă, suferind de TBC ganglionar și enterocolită. Astfel, autoritățile au decis ca maica să fie judecată individual, iar procesul urma să aibă loc la Constanța. În iulie 1956, medicii raportau că maica Teodosia nu poate să fie transferată la Constanța, deoarece starea ei de sănătate nu permitea. Între timp, maicii i s-a efectuat o expertiză medico-psihiatrică, medicii stabilind că maica Teodosia suferea de „coree” (coreea este un sindrom care se manifestă prin mișcări involuntare, neregulate, imprevizibile, afectând diferite regiuni ale corpului – cap, gât, membre superioare sau membre inferioare, uneori cu amplitudine mare a mișcărilor, afectând echilibrul sau mersul). Prin urmare, vorbim de o persoană cu un sistem neuronal fragil, care, sub presiunea unor emoții puternice, determina ca trupul să devină incontrolabil. La acest lucru se adăuga TBC. Spre cinstea lor, medicii au atras mereu atenția torționarilor că produc suferințe suplimentare unui trup deja chinuit.

În aceste condiții, s-a decis ca, până la pronunțarea unei sen­tințe, maica Teodosia să fie pusă provizoriu în libertate. Astfel, din august 1956, ea a locuit în comuna Gurgueți, din județul Brăila, împreună cu maica Silvestra și sora Virginia, care au avut grijă de ea. În cele din urmă, procesul nu s-a mai judecat la Constanța, ci, la 19 iunie 1957, Tribunalul Militar București a dat, cu de la sine putere, în absența inculpatei, o sentință (nr. 136) prin care a decis că maica Teodosia se făcea vinovată de „delict de agitație publică”. Această infracțiune, fiind am­nistiată prin Decretul 421/1955, maica Teodosia a fost pusă, oficial, în libertate.

Poeme născute din suferinţă

Maica Teodosia a mai petrecut câțiva ani la Gurgueți, alături de fostele colege de călugărie. În acest timp ea scrie un ciclu de poezii, rămas multă vreme inedit, Din pribegie. Poemele arată adâncirea ei în rugăciune și trăirea permanentă în Dumnezeu. Suferința este o cale de a atinge tărâmul necorupt și netrecător al divinității, după cum se poate vedea din următoarele versuri: „O, tu Măiastră suferință,/ Cu dor cuprinzi,/În­treaga mea ființă/ În ea aprinzi/ Lumini de cunoștință;/ Mă-nveți întreg/ Adâncul omenesc,/ Mi-arăți sublimul/ Cel dumnezeiesc,/ Mă-nveți să trag hotarele firii,/ Și să-nțeleg întinderea iubirii”.

Mai târziu, în 1970, maica Teodosia se întoarce la Brașov. Casa părintească fusese naționalizată și maica primește două camere, unde va locui până la sfârșitul anului 1989. De la început ea s-a îndreptat către Mănăstirea Sâmbăta, unde se întâlnește cu Părinții Serafim Popescu și Teofil Părăian. Drumurile la Sâmbăta devin un ritual, constituind un prilej de bucurie duhovnicească.

Părintele Teofil, care o prețuia la superlativ pe maica Teodosia, a mijlocit ca aceasta să aibă un sprijin pentru viața de zi cu zi la Brașov. Așa au apărut în viața maicii soții Ilie și Maria Vlad. De la soții Vlad s-au păstrat cele mai multe mărturii despre viața sfântă a maicii Teodosia, a cărei existență era complet absorbită către „răsăritul cel de sus”.

Meditaţii pentru viitorii studenţi teologi

Ca să poată să-și ducă traiul, maica Teodosia a oferit meditații tinerilor care doreau să se înscrie la institutele teologice. Iată câteva fragmente din mărturia unuia dintre acești ucenici, Părintele prof. dr. Ioan Voineag: „Am cunoscut-o pe maica Teodosia în anul 1982, adolescent fiind și proaspăt licean, în Brașov. Idealul meu era, încă de pe atunci, de a deveni preot, motiv pentru care trebuia să găsesc susținere în vederea pregătirii pentru examenul de admitere la seminarul teologic. Astfel, prin grija lui Dumnezeu și dragostea celor din jur, am avut marea șansă de a fi pregătit exemplar, asemenea altor tineri din acele vremuri, de maica Teodosia, prin meditații temeinice… Îmi amintesc chipul ei luminos, plin de dragoste creștinească, de bucurie, de lumină, de blândețe și de înțelepciune, cu care m-a primit de fiecare dată…

Timp de doi ani, bisăptămânal, ne-am întâlnit în camera ei modestă, din casa părinților săi, de pe Str. Matei Basarab, pentru pregătire. Trebuie amintit și faptul că, în condițiile intrării sale în monahism, statul comunist i-a naționalizat casa părintească primită drept moștenire, iar după întoarcerea ei din detenția forțată care a urmat alungării ei din mănăstire, a primit îngăduința de a locui în aceeași casă… Fiind o monahie desăvârșită, care și-a asumat votul sărăciei necondiționate, a socotit că acele două camere ale casei sunt prea mult și astfel, cu toată bucuria, a oferit o cameră, spre locuire, unei doamne profesoare pensionare, cu posibilități materiale modeste; dependințele erau spre folosul amândurora. Atmosfera din casa în care a locuit până în anul 1990, când s-a reîntors la Mănăstirea Vladimirești, era una profund monahală. Mirosul de tămâie se simțea încă de la intrare, din Icoane simțeai că te privesc Sfinții; curățenia era desăvârșită, iar obiectele puține, cu gust așezate; păstra cu sfin­țenie fotografiile părinților săi; liniștea era prezentă peste tot în casă. Ușor am înțeles că intram, cu binecuvântare, în chilia unei monahii, care își trăia – cu toate rigorile – viața monahală în afară de zidurile unei mănăstiri, maica își transformase casa într-o veritabilă mănăstire! Într-un colț al camerei, spre Răsărit, avea amenajat un Altar, cu câteva Icoane, în fața lor, o perniță pentru îngenunchere, la fel, o măsuță pe care erau așezate, în multă rânduială, cărțile de rugăciune; la fel, pe masă, o candelă care ardea permanent. În orice caz, se simțea, de departe, duhul de rugăciune care îi tronează viața și care o hrănește duhovnicește. Avea o mare evlavie la adresa Maicii Domnului, căreia i-a adus prea-cinstire permanent, inclusiv prin poeziile și imnurile pe care le-a creat și pe care i le-a dedicat. La mică distanță de Altar, se găsea masa ei de lucru… Așa­dar, vechiul principiu latinesc: ora et labora, aplicat pe deplin de maica Teodosia, i-a susținut adevăratul sens al vieții și i-a coordonat întregul destin monahal, moral, dar și intelectual.

În același timp, maica Teodosia a păstrat permanent legătura cu Sfânta Biserică, în special cu cea de parohie, adică Biserica «Sf. Gheorghe», din Brașov. Era nelip­sită de la Sfânta Liturghie: miercurea, vinerea și duminica; la fel, participa și la slujbele de seară, la Vecerniile și Acatistele să­vâr­și­te de preotul paroh. Se spovedea și se împărtășea periodic, îndemnându-i și pe ceilalți credin­cioși să fie dornici în a primi Sfintele Taine…

Asemenea Sfântului Apostol Pavel, se pare că i-a fost rânduit să suporte greutatea unui adevărat ghimpe în trup (2 Corinteni 12, 7): este vorba de o neputință care i-a afectat vorbirea și mersul, despre care nu vorbea niciodată și pe care o ducea cu toată demnitatea… Scria cu multă greutate, însă, când scrii despre Dumnezeu și pentru Dumnezeu, nimic nu este prea mult… Dacă maica Teodosia a avut vreo ascultare monahală în această lume, aceea a fost cea legată de scris și tradus, care ascultare i-a cuprins, până la desăvârșire, întreaga ființă…”

Traduce din Sfinţii Părinţi

Din 1980, cu sprijinul Părintelui Teodor Bodogae, maica Teodosia a fost cooptată în echipa care trebuia să alcătuiască colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”. Traduce masiv din Origen și Sfântul Grigore de Nissa, în condiții de frig, lipsuri materiale și dureri trupești, un efort care o epuizează.

Dar Sfântul către care s-a îndreptat cu precădere atenția maicii Teodosia a fost Simeon Noul Teolog deoarece a simțit o afinitate electivă față de el, cei doi fiind legați prin tema dorului permanent de Dumnezeu, de bucuria de a fi cuprins de har și de entuziasmul descoperirii fațetelor paradoxale ale manifestărilor divinului. Iată un fragment din cuvintele Sfântului Simeon, în tălmăcirea maicii Teodosia, tălmăcire realizată cu sprijinul Părintelui Dumitru Stăniloae: „Cum de foc ești ce țâșnește și ești val răcoritor?/ Cum de arzi și-alini îndată, cum mă faci nemuritor?/ Cum de faci din vameși Îngeri și-ntunericul lumină?/ Cum de scoți din iad și cum de-i curățești pe cei din tină?/ Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?/ Cum de mă prefaci tu totul, inima cum o aprinzi?”.

După revoluția din decembrie 1989 s-a putut redeschide Mănăstirea Vladimirești. Cum a auzit vestea, maica Teodosia și-a scos de unde le păstra veșmintele călugărești și a rugat familia Vlad să o ducă la mănăstire. Soții Vlad au dat mărturie ulterior despre emoția și bucuria pe care le afișa maica Teodosia la gândul revenirii în viața monahală. „Eu de aici nu mai plec!”, ar fi spus maica și acest lucru s-a împlinit, fiind luată la Domnul la data de 8 august 1990: „Fecioara i-a venit la căpătâi/ Curată cum a fost Lumina zilei/ La început, în Ziua cea dintâi și…/ Ca un copil de joacă obosit/ S-a dus, încet, la veșnica hodină/ Cu zâmbetul pe buze, fericită”.

Rug aprins însuflețit de trăire

Căutând să creioneze personalitatea maicii Teodosia, un alt ucenic al ei, Părintele Irineu Crăciun, scria: „Maica Teodosia este un Rug aprins însuflețit de trăire plenară a Credinței Ortodoxe în toată profunzimea ei, așa cum este ea însumată în Taina Sfintei Liturghii, centrată pe Unirea reală cu Hristos Euharistic.

Și-a depus de timpuriu toți talanții cu care a înzestrat-o Dumnezeu, însutit roditori, la poala Crucii și-n slujba lui Hristos, Cel devenit singura ei preocupare și ținta întregii sale existențe.

A fost deplin străină de orice curent ideologic, orientare politică sau interes lumesc. Deși se nevoia pe pământ, maica Teodosia petrecea permanent în Cer.

Maica Teodosia este o Icoană vrednică de urmat a ceea ce înseamnă a-ți lua Crucea și a-L urma pe Hristos, întrucât și-a purtat mucenicește toată viața Crucea unui handicap locomotor sever, printr-o exemplară, deplină, ne­șo­văitoare și necârtitoare asumare. Maica Teodosia, prin această «Măiastră suferință» personală s-a ridicat la o înțelegere profundă a vieții în Hristos și pentru Hristos.

Maica Teodosia ne învață că se cade a-L mărturisi pe Dumnezeu și prin cuvânt, dar mai ales prin exemplul personal de viețuire creștină. În timpul pribegiei la Brașov, deși urmărită de Securitate, «predica» mai ales prin viața și scrierile sale, aducând la Biserica «Sf. Gheorghe» din centrul Brașovului mulțime de credin­cioși, mulți tineri, care puneau în scenă diferitele piese catehetice scrise și regizate chiar de Sfinția sa, cu mare impact în popor.

Exemplu de râvnă pentru binele Bisericii

Maica Teodosia ne dă un exemplu de râvnă pentru binele Bisericii, întrucât, deplin conștientă de responsabilitatea enormă pe care lucrarea preoțească o implica, a pregătit rânduri întregi de tineri pentru preoție, fie prin meditații la limbi clasice sau moderne, fie crescându-i duhovnicește, atât prin sfat, cât și prin convorbiri duhovnicești pe bază patristică.

Maica Teodosia a trăit pe pământ condiția Îngerilor din Cer prin virtutea atent cultivată a întregii feciorii: fecioria minții, a simțurilor și a trupului, tinzând prin aceasta spre Iubirea pură și având și dascăli pe măsură, ca Sfântul Simeon Noul Teolog”.

Încheiem această scurtă evocare cu mărturia maicii Daniela Nedelcu, fostă Stareță a Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” – Vladimirești în perioada 2005-2021, la rândul ei mărturisitoare în temnițele comuniste: „Maica Teodosia a fost un Luceafăr. Era un izvor de iubire și de dragoste. În maica Teodosia nu găseai altceva decât sinceritate, cuvânt bun de folos sufletesc și tot ceea ce aveai nevoie ca om neputincios. Ea era omul care sprijinea pe oricine, în orice împrejurări. Era omul dragostei, ea nu a urât niciodată, un suflet curat. Nu a știut decât să iubească și pe aproapele și pe Dumnezeu fără margini”.

George Enache 

Sursa: http://ziarullumina.ro.