Arhim. Pavel Papadopulos
Se scula în fiecare dimineață și, înainte de a face ceva, se îndrepta spre locul unde avea icoanele. Își făcea semnul Crucii încet, cu evlavie. Lua cu mâna ei cea dreaptă paharul, pe care-l folosea drept candelă, și-l punea în mâna stângă, după care iarăși își făcea semnul Crucii. Apoi îl lăsa ușor pe masa care se afla acolo, deschidea o cutiuță mică în care, în loc de bijuterii, avea tămâie, cărbune și fitile. Apoi adăuga puțin untdelemn în pahar, schimba fitilul și-l aprindea cântând „Cuvine-se cu adevărat…”, după care îl așeza iarăși la mijloc în fața icoanelor.
Fitilul vechi și șervețelul nu le arunca la gunoaie, ci avea o pungă pentru acest lucru, pe care, atunci când se umplea, o lua și o ardea la un capăt al curții casei sale.
În fiecare zi, fiul ei, când se scula, o vedea în fața icoanelor schimbând fitilul de la candelă. El mergea întotdeauna grăbit la baie, să se spele, să se îmbrace și apoi să meargă la serviciu.
Tatăl său îi părăsise de mai mulți ani. Și mai bine că a plecat, pentru că mama sa, sărmana, a tras multe din pricina bețiilor și desfrânărilor lui.
O observa în fiecare zi, în fiecare dimineață, psalmodiind, tămâind casa, luându-și rămas bun de la el cu cățuia în mână și însemnându-l de multe ori cu semnul Crucii în timp ce acela se depărta. Apoi o vedea cum trăgea ușor perdeaua de la fereastră și-l privea cum intra în mașină.
După ce pleca fiul ei, se îmbrăca și mergea la biserică să audă glasul slab al preotului care cânta Utrenia zilei. În biserică stătea în picioare sub pictura Sfintei Ecaterina. Uneori se sprijinea puțin de strană, își închidea ochii și rostea Rugăciunea lui Iisus. După ce se sfârșea Utrenia, îl aștepta pe părintele ca să primească binecuvântarea sa. Îi făcea închinăciune, îi săruta mâna și apoi pleca.
După-amiază, când fiul ei se întorcea obosit de la serviciu, o găsea citind din Viețile Sfinților sau rugându-se. Îi punea să mănânce și nu-l întreba multe, ci numai dacă este bine, dacă voia ceva și ea putea să-i ofere. Stătea la masă împreună cu el și-l privea cum mănâncă. Privindu-l, se sătura și ea, bucurându-se când mânca totul din farfurie și se bucura și mai mult atunci când îi mai cerea mâncare.
De câte ori își ridica privirea, o vedea întotdeauna cu zâmbetul pe buze, tăcută, liniștită, prezentă. După ce termina de mâncat, ea își făcea semnul Crucii. După ce se ridicau de la masă, el mergea în salon, deschidea televizorul, asculta știrile și sport. De multe ori adormea acolo. Spre seară se îmbrăca și în timp ce deschidea ușa, spunea: „Mamă, plec…”. Glasul ei se auzea de după ușa închisă a camerei sale, care voia să-l întâmpine, dar de cele mai multe ori cuvintele ei: „Să fii atent, copilul meu!” le apucau ecoul ușii de la intrare.
Rămânea o vreme în fața ușii închise de la intrare, în picioare, singură, tăcută. Apoi, după puțin, se întorcea în camera sa. Lângă singurul ei pat se afla un covoraș, pe care îngenunchea. Privirea ei rămânea pironită la o icoană a Maicii Domnului, pe care o avea pe noptiera ei. Nu auzeai nimic ieșind din gura ei, nu auzeai nici un glas, însă de ai fost prezent, ai fi văzut cum ochii ei se umpleau de lacrimi, care curgeau pe obrajii ei, se rostogoleau pe gât și se pierdeau în lănțișorul ce ținea crucea ei. Ceasurile treceau. Două, trei, patru, iar ea era tot în genunchi, pe acel covoraș în micuța ei cameră.
Niciodată nu-i ținea „predici” fiului ei. Niciodată nu-l întreba unde merge, cu cine a fost și ce a făcut. Neliniștea ei o transforma în rugăciune.
Se auzea cheia de la ușă. Era fiul ei care s-a întors. Își făcea semnul Crucii, iar apoi își pleca fruntea până la dușumea și rămânea așa până ce fiul ei intra în camera sa. După ce acela se culca, ea încerca să se ridice, dar de cele mai multe ori era atât de greu, căci după atâtea ceasuri de stat în genunchi, nu-și mai simțea picioarele. Încerca să se sprijine de pat. Uneori abia reușea să se ridice și să se întindă pe pat, dar de cele mai multe ori rămânea jos, întinzându-și picioarele și așteptând să circule iarăși sângele prin ele.
A doua zi ușa camerei fiului ei iarăși se deschidea. Mergând la baie, o vedea din nou schimbând fitilul de la candelă. Și lucrul acesta îl făcea de mulți ani, întotdeauna discretă. Aveau între ei un respect reciproc, o înțelegere tacită, o perihoreză.
Vremea trecea. Fiul ei a cunoscut o fată frumoasă, simplă și plină de bunătate. O iubea mult, la fel și ea pe el. A adus-o și acasă. I-au spus mamei că vor să se căsătorească. Mama s-a ridicat, și-a făcut semnul Crucii, a spus: „Să fie binecuvântat, copiii mei!”, a căzut în pământ, a luat mâinile fetei și le-a sărutat. Le-a sărutat și le-a umplut de lacrimi, lacrimi de bucurie.
Au trecut câteva zile și programul casei nu s-a schimbat până în acea dimineață.
S-a deșteptat, a ieșit din cameră, dar nu a văzut-o pe mama sa. S-a oprit și a rămas nemișcat câteva secunde. Ochii i s-au umplut de lacrimi, iar buzele lui șopteau încet un cuvânt, care, cu cât înainta spre camera mamei sale, se întărea până ce glasul său a devenit un strigăt… „Mamă!” striga și iarăși striga, alergând spre ușa camerei ei. Când a deschis ușa, a văzut-o stând în genunchi pe micul covoraș, nemișcată, tăcută, liniștită, fără suflare, cu ochii închiși, cu metanierul în mână. Stătea rezemată de marginea patului. Lampa era încă aprinsă și în fața ei era icoana Maicii Domnului.
A îngenuncheat lângă ea. A încetat să mai strige. Stătea și el nemișcat alături de mama sa. După câteva minute s-a întors spre ea, a privit-o, i-a mângâiat părul, a sărutat-o pe ochi, pe acei ochi care erau încă umezi de lacrimile rugăciunii ei. Și ochii lui deveniseră roșii din pricina sărăturii lacrimilor sale. Chipul său era însă liniștit, ca cel al mamei sale.
S-a ridicat, s-a îndreptat spre icoane, a luat candela cu mâna sa cea dreaptă, a schimbat fitilul și și-a făcut semnul Crucii.
