Preot Ioan Istrati
Azi și mâine plângem pentru mama. Mama din Ceruri, Maica Domnului. Fecioara din inima universului în sânul căreia ia ființă de om Însuși Dumnezeul Cerurilor. Pământul cel roditor de adâncime, cea mai fragedă mlădiță a umanităţii cu care alege din veșnicie să semene Dumnezeu.
Logosul i-a dăruit chipul Lui omului celui dintâi. L-a făcut să semene cu El. Un dumnezeu mic, de lut, cu viață în el, care pășea printre florile Raiului. În el a încăput toată iubirea infinită a lui Dumnezeu. Omul a învățat Tainele iubirii din gura lui Dumnezeu, dar a ales să fugă, să cadă, să înșele iubirea dumnezeiască.
La plinirea vremii, Dumnezeu vine în pântecele Fecioarei, cea mai sfântă și mai curată crenguță de viață a umanităţii. Un Dumnezeu mic de tot crește în taină în inima umanităţii. Îl poți strivi și cu o privire, dar în El e toată puterea Dumnezeului Savaoth. Și are o mamă care Îl mângâie și-I cântă. Și Pruncul Dumnezeu ascultă din pântece. Și cât era de îndrăgostit de om, covârșește de infinite ori iubirea Lui pentru oameni și pentru ce au oamenii mai scump pe pământ: Mama.
Și apoi, născut ca o stea, fără de durere, din fecioria înmiresmată de rugăciune, Pruncul creator de univers, Care a văzut veacurile în începuturile și zdrobirea lor, primul chip pe care L-a văzut, primii ochi care L-au inundat cu iubire au fost ochii Maicii Domnului. Și El, hrănitorul galaxiilor în uimire, S-a întors spre sânul binecuvântat și a sorbit iubirea și ființa ei toată. Și acest ocean infinit de iubire dintre mamă și Prunc, l-a vărsat tot în iubirea tuturor mamelor de pe pământ.
La Golgota, această mamă îndurerată a simțit în mod minunat toată durerea Fiului ei și a miliardelor de morți pentru care El a suferit. A simțit povara Crucii toată, cu tot sângele de durere al oamenilor dintr-un veac desfrânat și păcătos. Atunci inima ei s-a rupt. Catapeteasma inimii ei s-a sfâșiat de sus până jos și numai iubirea răstignită a Fiului de pe Cruce a făcut-o să reziste, să nu moară de durere. Și șoapta Celui străpuns că va învia și va înveșnici iubirea.
Învierea Domnului Iisus și arătarea Lui mamei Sale a umplut această albie de lacrimi de durere cu lacrimi de bucurie. Recunoștința mamei și uimirea ei înlăcrimată zidesc Biserica, loc sfânt al Euharistiei – recunoștință, mulțumire a omului și sălaș al pocăinței și schimbării minții în inimă.
Viața Maicii Domnului după Înălțarea Domnului a fost un dor nestins de Fiul ei, care îi ardea inima ca un foc. Nimic din cer și de pe pământ nu era mai de preț decât îmbrățișarea Fiului ei Dumnezeu. Fiecare zâmbet sau strigare de copil de pe ulița prăfuită îi aminteau de ochii Celui ce a străpuns-o cu lumină, privind-o. Ochii Lui ca ochii ei.
O viață de dor. O rugăciune continuă. O înfiorare. O așteptare a brațelor Lui. Un suspin. O tăcere adâncă, mai asurzitoare decât cerurile.
Și apoi vestirea Îngerului că va merge la Cerurile iubitului ei Fiu. Și ochii ei închizându-se lăcrimând, ca o streașină peste lume, și deschizându-se în privirea ochilor Lui, îmbrățișată strâns, pentru veșnicie.
Să ne învrednicească Dumnezeu de cel mai scump lucru din cer: de mireasma și de mângâierea Mamei Lui.
