Ieroschimonah Paisie Olaru
Parcă o văd cu ochii minţii,
Când în braţe mă ţinea
Şi-mi spunea de-ale credinţei,
Draga mea, mămuca mea…
Ar trebui s-o iubesc mai mult
Şi să o pomenesc mereu,
Şi pentru sufletul ei scump
Să mă rog lui Dumnezeu.
Căci nu-i mai scump pe-acest pământ
Decât numele de mamă;
Ea pe mine m-a născut,
M-a crescut până să-mi dau seamă.
Parcă o văd cum mă-nvăţa
Să fiu cuminte, să învăţ carte,
Fiind eu mic, mă petrecea,
Că şcoala era departe.
Se ruga de profesorul
Să nu puie mâna pe băţ,
Ci să mă ia cu binişorul
Că mai bine o să învăţ.
Profesorul, fiind cuminte,
După ce mama s-a dus,
M-a mângâiat prin cuvinte
Şi în banca întâi m-a pus.
Când făceam vreo trăscănaie
El de mână mă lua,
Nu-mi dădea deloc bătaie,
Dar într-a doua bancă mă da.
Şi de frică şi de ruşine
Îmi puneam mâna la gură,
Că toţi copiii râdeau de mine
Şi aşa mă puneam pe-nvăţătură.
Pe atuncea, pe la sate,
Mult tare nu se-nvăţa,
Decât trei clase de carte
Că poate nu trebuia.
Nu-i vorbă, era lume puţină
Şi nu era multă socoteală,
Căci ciobanul de la stână
Pe băţ făcea răfuială.
Numai notarul, secretarul
Era puţin mai învăţat,
Iar vornicul sau primarul
Tot bastonul era însemnat.
Şi dacă vreţi ca să vă spun,
Poate unii ştiţi mai bine,
Ce era atunci mai bun
Era: frică, cinste şi ruşine.
De frică omul era cuminte,
Că o pasăre de-ar fi furat
Îi lega pasărea dinainte
Şi aşa îl purta prin sat.
Era cinstea la înălţime
Că şi copiii “bună ziua” dădeau,
Iar când erau în mulţime
Bătrâneţile se cinsteau.
Ruşine la culme era,
Mai ales fetele erau ruşinoase,
Că dacă ele greşeau,
Nu ieşeau un an din case.
Aşa draga mămăică
Mă-nvăţa frumos pe mine:
“Dragul mamei, măi Petrică,
Să nu dăm cinstea pe ruşine!”
Doamne, caută din cer cu milă
Spre scumpă mama mea
Şi o scoate la lumină,
Te rog, ai milă de ea.
Iar tu, mămăică dragă,
De-acolo, de unde stai,
Caută la mine oleacă
Şi tot milă de mine să ai.
