Mama

            Trecuseră deja două luni de când aflase despre boala copilului ei. Pe toate le aștepta, numai pe aceasta nu. Voia mai degrabă să moară ea, mai ales că era în vârstă și-și trăise viața. Aceasta, adică să moară fiul ei, nu o aștepta și firește nici nu o dorea. La început a reacționat cu sânge rece, adică atât cât i-a stat în putință. Aștepta să se adeverească rezultatele analizelor și cu inima strânsă a început să întrebe iarăși și iarăși aceleași lucruri. Cum și de ce și ce se va întâmpla? Tratament nu exista, asta o știa foarte bine. Oare va putea trăi? Și cum? Cât de primejdios era pentru mediul său? Și cât de primejdios era mediul pentru el?

Cu cât treceau zilele, cu atât îi venea mai greu să accepte aceasta. Și a venit așa dintr-odată. Dacă vor afla rudele, ce vor spune? Și mai întâi decât toți bărbatul ei. Cu siguranță avea să-l omoare pe Panaghiotis. Nu pentru că nu-l iubea, ci pentru că această boală este o mare plagă, greu de suportat, atât pentru ea, cât și pentru el. La început îl sfătuise pe Panaghiotis să nu spună nimănui nimic.

Maica Domnului Ierusalimitissa

Ori de câte ori rămânea singură cu el, evita întotdeauna să se apropie și să se atingă de el. Începuse să strige și să devină tot mai agresivă, pe zi ce trecea. Căuta cu insistență să arunce vina pe cineva, să afle un vinovat, ceva asupra căruia să se descarce. Cu fiecare zi ce trecea, vedea că planurile de viitor pe care le făcuse pentru singurul ei fiu se spulberau. Îl vedea cum se stingea și, împreună cu el, se stingea și ea.

Atunci când Panaghiotis hotărâse să facă această călătorie, căutând o minune, ea a încuviințat. Cel puțin înceta să-l mai vadă câteva zile. Poate avea să se întoarcă sănătos. Cine știe? Oricum, avea și ea nevoie de puțină liniște. Pe lângă aceasta, cât avea să se mai ascundă de bărbatul ei? Sau mai avea curaj să mai joace teatru?

Era Joia Mare, la amiază, când Panaghiotis a plecat. I-a urat drum bun și Sărbători fericite de Paști, și l-a rugat să-i dea un telefon de îndată ce avea să ajungă. A rămas singură și casa i se părea mai goală ca niciodată. Unde să afle un sprijin? Încotro să apuce? A aprins o țigară. Ochii i se umpluseră de lacrimi pentru nu știu a câta oară. În zilele de dinaintea plecării lui Panaghiotis intuiția ei îi prezicea ceva neliniștitor. Îl vedea cum slăbea mereu, căci deja încetase să mai mănânce. Știa, simțea că în curând îl va vedea mort. Mort la 30 de ani. Nu! Nu se poate întâmpla așa ceva! Voia să-l vadă cu copii, iar ea să-și răsfețe nepoțeii, așa cum îl răsfăța pe el când era mic. Și dacă trebuie să moară, cel puțin să moară dintr-odată. Mai ușor ar fi fost așa, decât să-l vadă stingându-se încet. Și ce avea să spună lumii? Cum avea să ascundă o astfel de boală?

Simțea că se sufocă. A stins repede țigara și-a pus o jachetă pe ea și a ieșit afară. Pașii ei au dus-o curând la biserica din cartier. De ani de zile nu mai mersese la biserică. Credea, dar nu mergea aproape de loc la biserică. Poate de frică, poate din lene. A ajuns la icoana Maicii Domnului și-a făcut semnul Crucii, s-a închinat și s-a retras puțin într-o parte. Stătea și privea la icoană cu o privire în care se putea vedea o umbră de nemulțumire. Atunci a izbucnit în plâns. Un plâns care nu se mai oprea, greu, dar totodată izbăvitor. A plâns multă vreme, a cerut iertare pentru păcatele ei, apoi ajutor pentru izbăvirea fiului ei. A doua zi a mers din nou la biserică. De data aceasta nu a mai plâns. După ce s-a închinat, s-a rugat cu toată puterea sufletului ei.

–     Ajută-ne, Maica Domnului! Ajută-l pe copilul meu să trăiască, iar eu voi veni la casa ta și la casa Fiului tău să mă închin și să-ți aprind două lumânări mari.

Se lumina de ziua Sâmbetei celei Mari. Somnul căzu greu pe genele ei și dormea adânc. Când de mult avea nevoie de acest somn după atâta vreme de nesomn și priveghere. Și atunci, în acest somn adânc, a văzut că se afla la Ierusalim, în Sfânta Cetate. A intrat prin ușa cea mare, s-a întors spre stânga și a ajuns la Sfântul Mormânt. Acolo a văzut doi bărbați înalți îmbrăcați în haine albe strălucitoare, care păzeau ușa Mormântului. S-a întors și a intrat în Biserica Învierii. Biserica era goală, numai în fața Altarului a văzut o femeie îmbrăcată în negru, care era plecată și se ruga. Când s-a apropiat de ea, aceea s-a ridicat încet, și-a întors fața și i-a zâmbit. Cunoștea acest chip. Este… Și s-a trezit din somn speriată. Afară se iveau zorile. Bărbatul ei sforăia alături. S-a ridicat și a mers la icoane. A ridicat candela în dreptul chipului Maicii Domnului. Da, aceasta era cea pe care o văzuse în vis! Și-a făcut semnul Crucii, a ieșit în balcon și privea stelele de pe cer. Pentru prima dată, după mai multă vreme, un sentiment de nădejde s-a născut înlăuntrul ei. Și-a adus aminte de fiecare pas pe care-l făcuse în visul ei. Foarte ciudat! Nu mersese niciodată și nici nu văzuse vreodată vreo emisiune ca să știe cum este acolo. Mai târziu avea să deschidă televizorul să vadă transmisiunea ceremoniei venirii Sfintei Lumini. Și-a mușcat buzele. Toată ziua Panaghiotis al ei nu i-a dat nici un telefon. Dacă pățise ceva? Încerca să alunge gândurile rele. Visul a fost frumos. Numai să se adeverească.

A intrat în casă și a început să se ocupe de treburile casei. Acestea erau ușurarea ei în toată această perioadă de vreme. La amiază le-a lăsat pe toate și s-a așezat în fața televizorului. De îndată ce a început transmisia de la Ierusalim și a văzut Sfântul Mormânt și Biserica Învierii, a constatat că erau întocmai așa cum le văzuse în vis, cu câteva ceasuri mai devreme. Când l-a văzut pe patriarh ieșind din Sfântul Mormânt cu lumânările aprinse în mâini și binecuvântând mulțimea, deodată a sunat telefonul. A alergat și când l-a ridicat, a auzit, în sunetul clopotelor și al vuietului mulțimii, glasul fiului ei, spunându-i:

–     Mamă, Hristos a înviat! La mulți ani!

Îi vorbea abia stăpânindu-și lacrimile, dar cu o voce veselă. Și-a înăbușit și ea lacrimile și i-a răspuns cu aceleași urări. Pentru prima dată, după atâta vreme, îi vorbea vesel. Au sfârșit repede convorbirea. Nădejdea care se cuibărise înlăuntrul ei, acum făcea roade. Seara s-a pregătit, s-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune, l-a luat pe bărbatul ei de mână și au pornit spre biserică. Când au ajuns, bărbatul ei a privit-o, a zâmbit și i-a spus:

–     Pentru prima dată, după atâta vreme, te văd că zâmbești.

–     Adevărul este că întotdeauna la sărbători mă obosesc mult treburile casei.

–     Și pentru prima dată Panaghiotis nu face Paștile împreună cu noi.

–     Nu-i nimic. A crescut deja și a venit timpul să-și facă și el viața lui.

După „Hristos a înviat!” s-au sărutat și s-au întors acasă.

Zilele au trecut repede și a sosit și ziua întoarcerii lui Panaghiotis. S-a întors un alt om. Optimist, vesel și mai plin decât atunci când plecase. A doua zi a mers la spital pentru a face analize. A continuat să fie vesel în ciuda medicamentelor puternice pe care i le recomandaseră medicii și în ciuda efectelor secundare pe care le aduceau ele. Au trecut patru ani și Panaghiotis continuă să trăiască. Și este atât de bine, încât nimeni nu va putea spune cât de grav bolnav fusese.

A încetat să se mai poarte cu el ca mai înainte, și-i dispăruse frica din suflet. Când a adunat ceva bani, i-a venit rândul ei să meargă la Ierusalim și să-și împlinească făgăduința. Când a ajuns la Mormântul Maicii Domnului a plâns pentru a doua oară în viața ei. Și s-a rugat cu multă căldură, mulțumindu-i Maicii Domnului din toată inima ei.

 

Total
57
Shares
Previous Post

Înţelepciunea bătrânului celui credincios

Next Post

Apa învaţă viaţa corectă

Related Posts