Pe o mamă o necăjea foarte mult faptul că, de la un timp, fiul ei se schimbase. Dintr-un băiat harnic și blând, devenise leneș și foarte agresiv. Ducea o viață necumpătată, făcea datorii, ba chiar și mamei îi cerea sume mari de bani pe care aceasta nu i le putea da, căci nu le avea. Mai mult, răspundea cu ură ori de câte ori mama îl atenționa că a apucat-o pe căi greșite.
Văzând că sfaturile ei se izbeau de o inimă împietrită, a hotărât să-și lase fiul în pace. Nu i-a mai zis absolut nimic, dar a început să-l roage pe Dumnezeu să-i trimită acestuia o… boală. „Nimeni de sub cer nu-l poate mântui, în afară de Dumnezeu și asta – prin niște suferințe”, și-a spus mama.
Fiul ei s-a îmbolnăvit și a zăcut trei luni. La patul lui a fost chemat un preot. Era Sfântul Nicolae Velimirovici, care povestește această întâmplare.
Sfântul se ruga lui Dumnezeu în fața tânărului ca, întâi de toate, să i se însănătoșească sufletul și-abia apoi trupul. Dragostea și râvna din rugăciunile sale au înmuiat inima băiatului care ajunsese o umbră, din cauza suferințelor fizice. Într-o zi, acesta a început să plângă și a rostit în șoaptă: „Mămică dulce, roagă-te lui Dumnezeu, ca să nu mor!” Atunci, Sfântul l-a pus să promită că își va aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu, că Îi va fi recunoscător și că își va îndrepta purtarea. „Promit, mămică, promit. Promit!” a șoptit el, în agonie.
Și, cu toate că medicii nu-i dădeau mari șanse să-și revină, fiul s-a făcut bine. Iar cât a trăit, și-a ținut promisiunea.
Dragostea unei mame și a unei soții au schimbat și viața Sfântului Iacob Persul (d. 421), sărbătorit în 27 noiembrie.
Acesta a fost un dregător bogat, care a trăit la curtea regelui perșilor. Avea strămoși creștini; el însuși se căsătorise cu o femeie creștină, alături de care trăia o viață așezată și prosperă.
Era foarte iubit de rege, care îl copleșea cu daruri și cu bogății, întrucât îi știa calitățile și îi recunoștea meritele. La rândul lui, Iacob îl slujea cu mult devotament. Astfel, nu a ezitat să îl urmeze chiar și într-un război contra creștinilor. Mai mult! A renunțat la credința în Hristos, ajungând să aducă jertfe idolilor și să li se închine, împreună cu regele.
Când au aflat asta, mama și soția lui Iacob s-au îndepărtat de el. I-au trimis împreună o scrisoare și i-au explicat că nu a făcut bine alegând dragostea regelui, în locul iubirii Mântuitorului. „O, ticălosule! – l-au certat ele – de ce L-ai lăsat pe Dumnezeu, pentru cinstea omenească? Ascultându-l pe împăratul acesta vremelnic, ai pierdut viața cea fără de moarte și ai schimbat adevărul pe minciună. Dacă nu te vei întoarce la Dumnezeu, nu mai vrem să știm de tine! Iar când îi va ajunge mânia Celui de Sus pe împărat și pe ai lui, te va ajunge și pe tine. De aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te la credință, ca să scapi de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră”, au mai scris cele două femei.
„Cum? Mama și soția mea se înstrăinează de mine?” s-a întrebat Iacob. Până atunci nu se gândise prea mult la consecințele faptelor sale. Era mulțumit că avea privilegii și că era în grațiile împăratului. Uitase de credința în care fusese crescut și în care trăise multă vreme, alături de ai săi. Uitase de promisiunea vieții veșnice, uitase că există Cineva mai presus decât toți conducătorii lumii.
A mai citit o dată epistola și un gând i-a străbătut conștiința: „Oare cum va fi în viața de apoi, când Dumnezeu se va înstrăina de mine pentru totdeauna, fiindcă acum I-am greșit?”
A început să plângă, realizând că, dacă nu se va îndrepta, după moarte îl vor aștepta nimicul și părăsirea.
Dar Iacob nu a căzut în deznădejde. „Știu ce voi face! și-a zis. Îi voi cere iertare lui Dumnezeu, până ce mă va asculta, căci este îndurător și milostiv și-i primește cu bucurie pe cei ce se întorc la El”.
Apoi, i-a mărturisit împăratului că este creștin. Cum a reacționat acesta? Întâi, l-a supus unui interogatoriu lung, pe parcursul căruia a încercat să îl intimideze. Văzând că nu îl clintește din credința sa, a poruncit să i se taie lui Iacob fiecare încheietură a trupului, una câte una: degetele, palmele, brațele, picioarele…
Rămas fără mâini pe care să le ridice în rugăciune, fără genunchi pe care să îi plece înainte lui Dumnezeu, Sfântul Iacob Persul continua să-I vorbească Acestuia și să Îl mărturisească, până când, în cele din urmă, i s-a tăiat și capul.
Sfântul Iacob Persul a îndurat cu mult curaj tot acest supliciu, privindu-l ca pe o modalitate de a-și răscumpăra rătăcirea: „Doamne Dumnezeul meu – I-a cerut el, înainte să înceapă schingiuirile – dă-mi tărie și putere, ca să rabd durerile și să-mi răscumpăr greșeala cu sângele meu, căci mă lepădasem de Tine. Acum îmi pare rău. Mă întorc la Tine, Mărturisesc Preasfânt numele Tău și-mi pun sufletul pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău”.
În relatările despre martiriul Sfântului Iacob Persul, se amintește că, în repetate rânduri, atât călăii, cât și unii prieteni au încercat zadarnic să îl facă să se răzgândească, pentru a fi cruțat. „Ești bogat, ai aur destul, poți să trăiești bine cu soția ta, cu mama ta, cu prietenii tăi” îi aminteau ei.
Nu se spune unde erau mama și soția lui, cât timp era chinuit. Dar dacă, prin absurd, bărbatul ar fi avut un alt moment de slăbiciune și ar fi renunțat a doua oară la credința creștină, cele două probabil că ar fi rămas neclintite în hotărârea de a se dezice de el.
Atitudinea lor, ca și a mamei despre care vorbește Sfântul Nicolae Velimirovici, poate părea foarte crudă. În ambele cazuri însă femeile au acționat într-o situație extremă, conștiente fiind că nu poți îndepărta un rău mare altfel decât într-o manieră radicală.
Eu cred că ceea ce au făcut acestea e un act de curaj, o formă de sacrificiu și o expresie a dragostei lor. O dragoste salvatoare!
Ioana Revnic
Sursa: http://basilica.ro
