Preot Alexandru Lungu
Am vorbit zilele trecute cu o mămică care a așteptat 8 ani să primească un copil. După încercări eșuate, a recurs la ajutor medical și, prin înseminare, a devenit în cele din urmă mamă. La 5 ani copilul pentru care s-a rugat și a vărsat lacrimi a fost diagnosticat cu tumoră la creier. După 1 an și jumătate de rugăciuni, canoane, promisiuni, copilul ei nu a mai rezistat. În ultimele zile înainte să moară, pe un pat de spital din Italia, într-un moment de seninătate, copilul i-a spus mamei că vrea să plece. Știe că dincolo de hotarul acestei vieți nu va mai simți durere.
Această femeie a avut momente după pierderea suferită în care se gândea serios să-și pună capăt zilelor de durere. Cumva a rezistat, având o licărire de lumină în sufletul ei, ce devenea de la o zi la alta tot mai cuprins de deznădejde. A avut sprijin în soțul ei.
După o perioadă a reînceput să se roage, să Îl caute din nou pe Dumnezeu. Mi-a spus că, de când a murit cel mic, nu a existat vreun moment în care să nu aprindă candela în casă. De câteva săptămâni, imediat după ce aprinde candela, un miros plăcut învăluie camera unde arde flacăra. Ca un mir de mare preț. A simțit cercetarea lui Dumnezeu, după ce a gustat din plin abisul durerii.
Mamele care își duc copiii la mormânt nu sunt doar victime ale durerii. Ele devin fără să-și dea seama, mame de Sfinți, din timpul vieții. Doar Dumnezeu poate să aducă alinare într-o inimă de părinte care își pierde copilul.
Iubiți-vă copiii, indiferent cât sunt de zvăpăiați şi oricât de mult vă greșesc. Sus inima!
