Preot Alexandru Lungu
Alexandra, mama acea mucenică care a plecat spre spital și nu s-a mai întors nu a murit. Mamele nu mor niciodată atât timp cât copiii merg mai departe. Nașterea este un dans cu moartea, un soi de vals în care viața și moartea se iau de mână încercând să găsească o soluție amiabilă din care fiecare să-și ia partea.
Însă zilele acestea au curs multe opinii din stânga și dreapta, s-a vărsat venin și acuze, au fost sute de oameni care au protestat, alte zeci de mii în online care au deplâns plecarea prematură a mămicii. Și totuși, când Dumnezeu îngăduie să plecăm, nu ne rămâne nouă celorlalți decât să devenim brațele celor care suferă în urmă. Putem să devenim judecători sau putem să ne concentrăm energia spre a face binele de care suntem capabili.
Nu e vorba doar să fim acum lângă suferința acestei familii greu încercate. Nu se rezumă totul doar la oferi un plic cu câteva sute de lei și să simțim că ne-am făcut datoria și în acest caz. Datoria noastră este să căutăm soluții de a preveni astfel de situații limită, oameni simpli și specialiști. Putem să ne facem dreptate băgând pe toți în spatele unor gratii, aruncând injurii spre o întreagă breaslă, sau putem să învățăm ceva și să reconstruim de la 0 relația pacient medic. Să nu mai împărțim oamenii în clienții mei și ai tăi. Să încetăm să ne batem pe cantitate și să ne focusăm energia tratând fiecare om ca pe cel mai important din univers. Să îngropăm orgoliile din spitale și atunci când situația ne depășește să avem onoarea de a oferi alternativele cele mai potrivite pentru omul aflat în suferință.
De fapt același lucru ar trebui să existe și în preoție. Sunt suflete pe care uneori noi singuri ca duhovnici nu le putem ghida spre a ieși din abisul întunericului de unii singuri. Atunci smerenia și înţelepciunea îți cer să ghidezi pașii celui încredințat ție spre un doctor de suflete mai pregătit în acel moment.
Alexandra este neputința unei țări întregi, a unui sistem care de prea multe ori tratează omul ca pe un simplu număr și nu ca pe o persoană umană, cu trup și suflet, uitând că un singur eșec distruge iremediabil alți zeci de oameni, prieteni, familia celui pentru care nu am făcut suficent. Alexandra poate fi mâine soția noastră, fiica, sau o bună prietenă.
Schimbarea începe înțelegând că o secundă de indolență atrage după sine o viață de remușcări, imposibil de remediat. Dumnezeu a câștigat un Mucenic prin plecarea Alexandrei, mama care a îndoliat o țară întreagă, dar singurii care nu vor uita niciodată sunt soțul și cei trei prunci. Doar ei vor duce până la finalul zilelor crucea pierderii unei mame devotate, a unei soții de neînlocuit.
Iartă-ne Alexandra, doar cerul îți va oferi tot ceea ce pământul nu a fost în stare să-ți dea.
