Începe războiul? Al Treilea Mondial sau, după unii, al Patrulea? De unde începe? Pentru ce începe? Va fi global sau va continua să macine lumea prin conflicte proxy? Ce se va alege de copiii noștri, ce se va alege de noi?… Gânduri și frământări ne sfredelesc mintea și ne apasă inima. Nesiguranța și incertitudinea sunt starea de normalitate a zilelor noastre.
Ne întrebăm când va începe războiul? Dar suntem, de fapt, în plin război! De data asta, un război pe toate fronturile: militar, politic, economic, cibernetic, chimic, alimentar, medical, biologic, genetic, psihologic, cultural…, și, în primul rând, un război duhovnicesc. Un război total împotriva omului și a vieții, care pare să crească din ce în ce mai mult în amploare și intensitate, cu o furie dezlănțuită, căci timpul nu mai are răbdare.
*
Poate vă întrebați ce treabă am eu, o femeie fără preocupări, interese, cunoștințe și fără nicio atracție pentru zona politică, să vorbesc despre război și pace. Și, pe bună dreptate – pentru că războiul este despre jocuri geopolitice și strategii militare, despre industria de armament și contrabandă, despre sclavie și moarte și despre foarte mult profit pentru foarte puțini. Lucruri cu totul neinteresante, în fond, pentru firea femeii. Chestiuni care sunt atât de departe de miza vieții, încât, mai ales unei femei, îi par o nebunie și nimic mai puțin decât absurdul.
Și totuși, avem și noi, femeile, o însemnată părtășie la declanșarea războaielor absurde. Nu mă refer la situații puțin verosimile precum legendarul război troian, în care mărul discordiei a fost frumusețea unei regine, nici la participarea, mai nou, a femeilor în roluri militare, cot la cot cu bărbații, ca niște amazoane moderne. Nu, femeia poate fi părtașă la urgia războiului într-un chip mai adânc, și tocmai pentru aceea mai responsabil. Pentru că înainte de pierderea războaielor istorice, pierdem războaiele duhovnicești, și înainte de dezintegrarea marilor societăți, ni se strică casele. Pierdem legătura dragostei care ne unește familia, ne pierdem frații și prietenii și, în definitiv, pierdem dragostea care ne unește în Trupul cel Unul al lui Hristos.
Părintele Adrian Făgețeanu ne spunea adesea că femeia se cuvine să fie „împărăteasă a vieții” și „maică duhovnicească”, întâi de toate pentru copiii ei și apoi pentru cei din jur. Discret, cu noblețe, fără să se impună, fără să vrea să convingă sau să demonstreze ceva. Ea este sufletul casei, ea frământă și modelează caractere, insuflă motivație bărbatului în luptele sale exterioare, ea este muza care trezește inspirația artistului și mângâietoarea în suferințe și înfrângeri.
Puterea ei de jertfă sfidează moartea, iar darul de a sădi viață pretutindeni este dumnezeiesc. Este bunica și mama care ține rânduielile, care adună în juru-i familia, care stinge dușmăniile, care zidește sufletele cu mari sacrificii, care aleargă cu copiii și nepoții pe la Biserici și pe la duhovnici, care se roagă zi și noapte cu lacrimi, care bate metanii până când se înmoaie piatra din inimi, care nu lasă pe nimeni fără alinare. Este acea forță tăcută care schimbă lumea din temelii, pe nesimțite. Ea își veghează neîncetat candela casei, să rămână nestinsă.
Astăzi însă femeia și-a pierdut uriașa-i putere – care nu înseamnă să fii în vârful piramidei, nici în prim-planul reflectoarelor. A fost atrasă pe un front străin, în care, chiar dacă „performează”, nu-și este în propria-i matcă. A fost scoasă din casa ei și amăgită să pornească la cucerirea lumii. Și-a schimonosit firea ca să devină competitivă într-o cultură excesiv de raționalistă și de masculinizată.
Dar menirea femeii nu este să cucerească lumea, ci inimile! Dacă astăzi există atât de mulți oameni mutilați sufletește, care sunt gata să pornească în războaie absurde și autodistructive, fără precedent în istoria omenirii, se datorează și faptului că mai multe generații de mame și-au abandonat adevăratul lor câmp de luptă. Și au lăsat multe inimi necucerite și neîmblânzite, multe suflete orfane, care nu au ajuns la cunoașterea de sine.
Iar când își iese din matcă, femeia devine o jalnică priveliște. Când din „împărăteasă dăruitoare” devine o roabă și o marfă, când, în loc să lucreze la șlefuirea sufletelor, preferă să se ofilească printre lucruri și obiecte, să se epuizeze în competiții străine, să controleze și să stăpânească mai degrabă decât să iubească. Când alege să fie pion pe o tablă de șah care nu-i aparține, în loc să umple lumea de frumusețe așa cum numai o femeie știe să o facă. Când, din „împărăteasă a vieții” devine răspânditoare a morții, căci războaiele care se dau în inima și pântecelui ei sunt mai necruțătoare decât toate războaiele mondiale.
*
Da, suntem în plin război! Dar acest „război mondial” a început demult, tare demult, atunci când Dumnezeu a blestemat șarpele pentru înșelăciunea sa: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” Facere 3:15. Și într-adevăr, dușmănia șarpelui este cumplită împotriva femeii și a vlăstarelor ei, mai întâi pentru a opri viața, iar apoi pentru a o întina și zădărnici cu orice preț. Da, acest război mondial de pervertire a mamelor, de întinare a pruncilor, de dezintegrare a familiilor este astăzi mai nemilos ca oricând, fără scrupule, fără legi, fără rațiune – absurd.
Dar să nu uităm că „sămânța ei”, Hristos, a zdrobit capul șarpelui și că prin mijlocirile și pilda Maicii Vieții și noi putem fi biruitori în acest război ancestral!
Tatiana Petrache
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 182 (martie 2024)
Sursa: http://familiaortodoxa.ro.
