Potrivit unei însemnări a monahului lavriot Dimitrie Alexandreos (†1080), în locul Mănăstirii de astăzi a Sfântului Pavel se afla în antichitate templul lui Apollon, pe ruinele căruia un oarecare monah Ştefan a zidit în 337 o mică mănăstire închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului. De asemenea, se menţionează anul 830 ca an al reîntemeierii mănăstirii pe ruinele micii mănăstiri închinată Maicii Domnului.
Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Pavel, identificat cu Sfântul Pavel Xiropotamitul, despre care se ştie că a întemeiat o mănăstire închinată Sfântului Gheorghie. În anul 987 mănăstirea s-a extins şi a fost împodobită cu mozaicuri. Pe atunci mănăstirea era cunoscută sub numele de Xiropotamu, în timp ce Mănăstirea Xiropotamu de astăzi era cunoscută sub numele de Mănăstirea Sfântului Nichifor.
Denumirea de „Mănăstirea Sfântului Pavel” apare pentru prima dată în 1071 într-un act întocmit în urma unei neînţelegeri dintre două chilii în privinţa hotarului, act semnat de monahul Mihail „de la Mănăstirea lui Kir Pavel”.
Vreme de aproape două secole după întemeierea mănăstirii, nu se cunosc niciun fel de date cu privire la Mănăstirea Sfântul Pavel. Dintr-un hrisov al împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul din anul 1259 aflăm că mănăstirea, socotită tot drept metoc al mănăstirii Xiropotamu, a fost închinată Mântuitorului Hristos.
Secolul al XIV-lea
În perioada 1303-1309 mănăstirea a fost distrusă complet de incursiunile repetate ale piraţilor catalani, ajungând să fie denumită Chilia Mănăstirii Xiropotamu.
Următoarea mărturie despre mănăstire o găsim în documentul Protosului Sfântului Munte din anul 1316, în care egumenul mănăstirii Sfântul Pavel semnează al 39-lea.
În anul 1370, Mănăstirea Sfântul Pavel a fost cedată de către Mănăstirea Xiropotamu monahilor sârbi Gherasim Radonias şi Antonie Pegases. Datorită eforturilor lor, Mănăstirea Sfântul Pavel şi-a luat şi ea locul ce i se cuvenea în cadrul ierarhiei athonite. În Cel de-al treilea „Tipikon” al Sfântului Munte (1394), ea este rânduită pe locul al 18-lea între cele 25 de mănăstiri. Prezenţa sârbilor a fost puternică până în secolul al XX-lea.
Secolul al XV-lea
La începutul secolului al XV-lea, mănăstirea a avut o seamă de binefăcători; între ei se aflau Nicolae, fratele lui Gherasim Radonias, Radoslav Sabias (1405), Ioan al VII-lea Paleologul, cârmuitor al Tesalonicului (1406), principii sârbi Ghikour şi fratele său Lazăr (1416), Ioan al VIII-lea Paleologul (1437) şi principele sârb Gheorghe Brancovici care a ajutat financiar la construirea celei mai mari părţi din mănăstire, înălţând o nouă şi spaţioasă Biserică, închinată Sfântului Gheorghie. În acea vreme mănăstirea a dobândit o parte din pădurile Mănăstirii părăsite ale Amalfinilor, ce se află în partea de răsărit a Athonului. Încă de atunci există chilii ce aparţin mănăstirii în locul sihăstresc care astăzi se numeşte Schitul Lacu.
Mara, fiica lui Gheorghe Brancovici şi soţia lui Murat al II-lea a fost mama lui Mohamed al II-lea. În ciuda căsătoriei sale cu un musulman, ea a rămas pururea fidelă Ortodoxiei. A donat mănăstirii 1000 de ducaţi şi două moşii, la Serres şi la Noua Roda. Ei i se datorează aducerea la mănăstire a darurilor magilor.
Sub stăpânire otomană (sec. XVI-XX)
Cât timp a fost sub stăpânire otomană (sec. XVI-XVII), binefăcători ai mănăstirii s-au arătat şi domnitorii Ţărilor Române, printre care au fost Sfântul Ştefan cel Mare, ctitorul turnului (1522), Sfântul Neagoe Basarab, Sfântul Constantin Brâncoveanu. Mănăstirea a fost ajutată apoi şi de ţarii ruşi: Ivan cel Groaznic, Alexei Mihailovici, Petru cel Mare şi ţarina Elisabeta Petrovna.
La sfârşitul secolul al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, monahi din mănăstirea Sfântul Pavel au întreprins călătorii prin mai multe ţări, strângând sume mari de bani care au ajutat la refacerea mănăstirii. În timpul luptei grecilor pentru independenţă, mai mulţi monahi au părăsit mănăstirea, fie pentru a participa la războiul de Independenţă, fie pentru a evita atrocităţile săvârşite de garnizoana turcă din Sfântul Munte.
În anul 1839 mănăstirea a devenit chinovie, fapt întărit de sigiliul Patriarhului Grigorie al VI-lea (1840), avându-l ca egumen pe arhimandritul Ştefan. Mai apoi, lucrurile s-au schimbat în bine, mai ales după binefacerile aduse mănăstirii de către ţarii Alexandru şi Nicolae.
În secolul al XX-lea, mănăstirea a suferit repetate distrugeri, incendii şi inundaţii. În marele incendiu din 1902 a ars o mare parte din aripa de sud-vest, care tocmai în 1895 fusese refăcută complet. Cutremurul din 1905 a pricinuit de asemenea mari pagube mănăstirii. După calamitatea din 1911 mănăstirea a fost refăcută aproape din temelie.
Sfinţii şi Cuvioşii mănăstirii
Pe moşia mănăstirii, într-o peşteră, a pustnicit Cuviosul Eftimie cel Nou (823-898), care a ctitorit apoi Mănăstirea Peristeron de lângă Tesalonic. La Chilia Maicii Domnului de lângă hotarul cu Mănăstirea Dionisiu a pustnicit Cuviosul Dometie (secolul al XlV-lea) cu care se sfătuia Sfântul Dionisie în privinţa vedeniei care l-a condus la întemeierea Mănăstirii vecine Dionisiu.
Tot aici s-au stabilit aici o vreme Cuvioşii Mucenici Pahomie şi Constantin cel din agareni, kavsocaliviţii; ieromonahul Simeon (1829-1905) care a fost ales egumen al Mănăstirii Grigoriu. Vieţuitor al mănăstirii a fost şi ierodiaconul Cosma Vlahul (†1930), scriitorul lucrării „Peninsula Sfântului Munte Athos” (1903). Într-o chilie sihăstrească a mănăstirii, lângă mare, a pustnicit pentru o vreme arhimandritul Sofronie Saharov.
Mănăstirea astăzi
În prezent mănăstirea are ca stareț pe Părintele Partenie, care este din Kefalonia și a venit de tânăr în mănăstire. A avut cinci ani ascultarea de paracliser, iar apoi ascultarea de pădurar timp de 10 ani. Avea sub grijă și Schitul românesc Lacu. Venea aproape în toate Duminicile și sărbătorile la slujbă, la Biserica mare a schitului, fiind mult mai aproape decât Mănăstirea Sfântul Pavel. Când bătrânii au început să moară şi alţi tineri din România nu mai veneau, din pricina comunismului, schitul a început să se ruineze. Părintele Partenie, între timp ales egumen (1974), s-a luptat foarte mult pentru venirea câtorva părinţi români ca vieţuitori în schit. Dacă astăzi schitul a reînviat, aceasta se datorează şi lacrimilor şi rugăciunilor Părintelui Partenie.
Date de contact:
Adresă: Agiou Pavlou Monastery 630 86 Karyes, Mt. Athos, Greece
Telefon: +30 23770 23741
Fax: +30 23770 23905
E-mail: [email protected]
Sursa: http://doxologia.ro.
