Se spune, pe bună dreptate, că gura lumii nu poate fi închisă, iar bârfa este trecută în lista păcatelor care alungă harul obţinut cu greu. Dar unde este graniţa dintre a‑ţi exprima un punct de vedere despre cineva sau ceva, despre a emite nişte judecăţi de valoare şi căderea în păcat.
‑ Părinte, am început să mă întreb dacă, în general, aprecierile mele au valoare. Judecăm orice, oricând, la orice oră şi fără un motiv întemeiat. Îmi trebuie doar o mică motivaţie ca să o fac şi constat că încă îi judec pe cei din jur. Nu m‑am vindecat.
‑ Mda, din păcate asta e o problemă cât se poate de generală. Să judeci, să apreciezi. În aprecierile tale, ai greşit vreodată?
‑ Doar o dată? Să mă gândesc, mi‑e greu să reconstitui. În cei câţiva zeci de ani pe care îi am, în milioanele de judecăţi, cred că la foarte multe. Cred că am fost subiectiv în mai mult de jumătate dintre ele. De fapt, despre acelaşi subiect, dacă mă întrebaţi acelaşi lucru peste două săptămâni s‑ar putea să am un alt răspuns, să judec diferit.
‑ De ce judeci?
‑ Cred că din reflex, cred că a devenit un automatism. Dacă mă gândesc bine, în general, când judec mă simt superior. Cred că am datele pentru a da lecţii. Dar s‑ar putea să fie doar o chestiune de aroganţă.
‑ Hai că încet‑încet începi să înţelegi câte ceva. Aşa este. În general, judecăm pe aproapele nostru din mândrie, dintr‑o aşa‑zisă superioritate. Şi mândria, în fapt, este marea problemă a acestei lumi, este păcatul primordial. De aceea a căzut şi Lucifer din Ceruri. A vrut să fie peste Dumnezeu. Este periculos să urmezi calea aroganţei şi a mândriei. Poate fi şi calea pierzaniei. Păi, fii atent, îl judecăm pe unul pe care îl considerăm mai prost ca noi. E vina lui oare că a primit puţini neuroni prin naştere de la Dumnezeu? În antiteză, omul deştept crezi că are vreo vină că a primit o minte strălucită? Dacă tu te‑ai născut cu o inteligenţă mai ridicată decât un altul crezi că ai vreo contribuţie? Ce înveţi ulterior se dovedeşte a fi un bun ajutător care vine în susţinerea inteligenţei. Coeficientul inteligenţei e însă o constantă care nu se modifică în urma sutelor de cărţi citite. Vreau să zic prin asta că nici tu nici eu nu avem vreo vină ori vreun merit de prostia ori de inteligenţa noastră, motiv pentru care nu merităm să fim judecaţi şi, drept consecinţă, să nu judecăm. Acesta e doar un exemplu. Dar putem găsi sute de exemple.
‑ Dacă mă gândesc bine, cât am făcut performanţă în paraşutism, când câştigam câte un titlu de campion naţional, mă simţeam superior. Cu toate acestea, deşi nu e bine să crezi în vise, şi ştiu asta, am ştiut dinainte aproape toate rezultatele finale. Or, cunoscându‑le dinainte, de ce mi le‑am asumat? De ce am crezut că sunt bun? De ce am crezut că meritele îmi parţin? Aveam vreo vină că am pierdut un concurs? Aveam vreun merit că am câştigat alte concursuri? Am zeci de întrebări în minte. Cum de puteam să cred că eu eram cel responsabil de rezultatele obţinute? Cum de nu m‑am gândit o secundă că Dumnezeu mi‑a dat un cadou ştiind micile mele bucurii?
‑ Aşa este. Nu aveai niciun merit, dar ți le‑ai asumat. Orgoliul e una dintre cele mai groaznice patimi. Se ţine de tine până în ceasul morţii. Dacă de restul mai poţi scăpa, ăsta se ţine de tine ca scaiul. Opusul mândriei este smerenia. Smerenia este calea spre vindecarea problemei tale şi a celor mai mulţi dintre oameni. Trebuie doar să recunoşti că nimic nu îţi aparţine: nici casa, nici banii, nici funcţia, nici recordurile ori titlurile câştigate, nici însăşi viaţa ta. Nu mai judeca ca să nu fii judecat la rândul tău. Amin.
‑ O să fac tot posibilul să renunţ a‑i mai judeca pe ceilalţi. Din câte văd, nimic nu e al nostru, nimic nu ne aparţine, suntem doar nişte beneficiari vremelnici ai lucrurilor, nişte simpli administratori, gestionari ai averii lui Dumnezeu. Atât? Asta e tot? Nu avem chiar nimic, nimic?
‑ Ba da, avem un lucru foarte important. Cel mai important. Se numeşte liberul arbitru. Este cel mai frumos şi cel mai preţios dar primit de la Dumnezeu. De aceea e bine să avem atenţie sporită înainte de a face o alegere. Pentru că fiecare alegere ne trimite într‑o parte sau în cealaltă a baricadei. Să cugetăm înainte de a alege, să cugetăm smerit însă. Ştii doar despre ce vorbesc: smerita cugetare. Smerita cugetare este virtutea ce nu poate fi umilită nici de diavoli. Asta înseamnă că orice lucru nu mai este privit de sus, cu aroganţă, ci cu iubire şi smerenie. Smerita cugetare este actul de mare atenţie şi discernământ care ne fereşte de căderi. Fără de smerenie orice efort, fie că e pentru semenii tăi ori că este de ordin ascetic, este lipsit de conţinut şi de consistenţă. Este aproape nul.
‑ Mi‑e frică să cer de la Dumnezeu smerenie. Să mă smerească, să mă înveţe smerenia. Şi asta pentru că nu ştiu să reacţionez la jigniri, la vorbe urâte. Am constatat că iert greu sau deloc. Şi acum mă bântuie amintiri ale unor discuţii neterminate purtate în urmă cu mai bine de 15‑20 de ani.
‑ Dacă nu îţi doreşti smerenie, vei primi oricum ispite. Nu de altceva, ci doar pentru a câştiga smerenie. Vei învăţa smerenia fie că vrei, fie că nu. Problema e că unii nu conştientizează lecţia smereniei, risipind‑o. Şi ispita nu vine ca răzbunare a lui Dumnezeu, ci ca lecţie educativă, spre binele nostru, ca atunci când se realizează bilanţul lucrurilor să nu fim pierduţi pe vecie. Toată lupta se dă între smerenie şi mândrie. Dacă am fi smeriţi, nu am primi nicio ispită. Lumea s‑ar îndrepta instantaneu. Ştii ce spune Psalmul 50? Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Într‑o traducere uşor simplistă, cu cât mândria noastră creşte, proporţional cresc şi ispitele pentru a reveni la starea de smerenie. Problema este a acelora care nu înţeleg smerenia şi nu o acceptă, rămânând cu mândria şi aroganţa drept aliate şi partenere de drum. Viaţa lor este un chin şi un conflict continuu. Nu reuşesc să îşi găsească liniştea sub nicio formă. În această stare e greu să îl găseşti pe Dumnezeu. Pentru că El se află doar în stare de smerenie or, ca să rezonezi pe aceeaşi frecvenţă, trebuie să ajungi la starea de smerenie. Ca să înţelegi cât s‑a smerit Iisus Hristos pentru noi, priveşte doar la răstignirea Sa. Bătut, umilit, dezbrăcat, jignit, scuipat şi, în final, răstignit umilitor precum tâlharii şi criminalii. Cine? El, Dumnezeu. Putea să schimbe tot într‑o secundă, dar nu a făcut‑o. Nu a renunţat la smerenie şi la mântuirea noastră în schimbul posibilităţii exercitării puterii de Dumnezeu. Deci, lucrurile sunt clare. Smerenia este calea. Altfel nu se poate. Şi mai vezi şi Fericirile. O să‑ţi detaliez subiectul. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”. Aici cei săraci cu duhul nu sunt cei proşti, ci sunt aceia care se consideră pe sine foarte mici în comparaţie cu măreţia şi creaţia lui Dumnezeu, adevărate exemple de smerenie. Săraci cu duhul mai sunt și cei săraci în duh, adică cei lipsiți de duhurile poftelor trupești, judecării aproapelui, hoției și altele. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” ‑ cei blânzi sunt iubitori de oameni şi sunt răbdători. Numai un om smerit poate fi aşa. În antiteza acestora se află orgolioşii, aroganţii şi mânioşii. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia îl vor vedea pe Dumnezeu” – inima nu se curăţeşte fără smerenie. Adică cu smerenie şi cu inima curată, îl vom vedea pe Dumnezeu. Puţini sunt cei care pot afirma acest lucru, de unde tragem concluzia că pentru obţinerea smereniei trebuie depus un efort considerabil.
‑ Părinte, din ce am înţeles până acum, aproape tot războiul duhovnicesc se centrează pe axa smerenie ‑ mândrie.
‑ Cine câştigă smerenie nu mai are ispite pentru simplul motiv că demonul nu suportă smerenia şi, în consecinţă, pleacă de lângă tine. Şi, odată plecat, pleacă cu tot cu ispitele cu care te‑ar fi chinuit şi înrobit. Dar cine nu cunoaşte mecanismul şi nu luptă pentru dobândirea smereniei, la ispitele primite cade fără probleme în plasa cu ochiuri mici ţesută de cel potrivnic. Căderile sunt frecvente şi nu se mai termină. Şi nici nu se întreabă de ce li se întâmplă astfel de lucruri. Toată lumea care are probleme găseşte cauze exterioare fiinţei proprii, consideră că sursa relelor din viaţa lor este viaţa însăşi sau oamenii din jur, niciodată nu caută în interiorul fiinţei lor.
‑ Cred că viaţa mea trebuie revizuită din temelii. Am comentat prea mult, am bârfit prea mult, am judecat peste măsură şi habar nu aveam de unde vin aceste ispite interminabile şi greu de suportat.
‑ Apar într‑adevăr câteva legături de cauzalitate în sensul că unde există cauză, după scurt timp apare şi efectul. Trebuie doar să te uiţi cu atenţie şi vei vedea. Spre exemplu, când judeci, adică atunci când te înalţi în aroganţă şi în mândrie, apare gândul de desfrânare, cu rol educativ, spre a te smeri. Dacă nu te smereşti, imediat rişti să cazi în grave păcate. Şi, o dată ce trăieşti în starea de păcat, fără să ştii cum se iese şi fără să mai poţi ieşi, apare deznădejdea, adică ruperea de Dumnezeu. Aici, în ceea ce îl priveşte, demonul nu a câştigat o luptă, ci războiul. Putem vorbi de un suflet pierdut.
‑ Nu ştiu ce să mai zic. Până la urmă smerenia este soluţia. Încă mi‑e frică să cer smerenie pentru că voi primi şi umilinţe, unele aparent nemeritate. Dacă eşti smerit, le accepţi fără probleme. Dar încă nu e şi cazul meu. Dacă nu pot face faţă unei astfel de situaţii cu orgoliul meu nemăsurat? Sunt bulversat…
‑ Nu privi smerenia ca pe o stare de umilire, pentru că nimeni nu are nevoie de asta. Dumnezeu are fii şi nu sclavi. Priveşte lucrurile primite cu iubire şi recunoştinţă faţă de cel care ţi le‑a dat. Smerenia izvorăşte din iubire şi nu din vreo umilinţă. În cazul în care te jigneşte cineva, dacă poţi privi acea persoană ca pe creaţia lui Dumnezeu, respectiv ca pe fratele tău, respectând totodată creaţia, ierţi uşor. Şi iertarea vine din iubire. Iubirea este, în fond, izvorul smereniei. Nu există iubire fără smerenie şi invers.
Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ, ediție completă, autor Ionuț Riteș.
