Arhim. Mihail Daniliuc
Luna mai debutează cu o sărbătoare dedicată muncii, transformată, ce-i drept, într-un bun prilej de agrement, picnicuri ori altele asemenea. Dar oare câți dintre petrecăreți își amintesc de faptul că la Conferința Internaționalei Socialiste din 1889 s-a decretat data de 1 mai ca Zi Internațională a Muncii în memoria victimelor grevei generale din Chicago? Cu timpul, ea a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele s-o considere Ziua Internațională a Muncii.
Originile celebrării le regăsim în lupta muncitorimii americane pentru obținerea anumitor drepturi, în special scăderea normei zilnice de muncă. În anul 1872, spun datele istorice, peste o sută de mii de lucrători din New York, majoritatea din domeniul construcțiilor, au organizat o demonstrație amplă, cerând reducerea zilei de muncă la 8 ore. Apoi, prin 1886, la început de florar, Sindicatele din SUA și Canada au inițiat și votat o decizie prin care statorniceau durata maximă a timpului de lucru la 8 ore. În aceeași zi, urmărind acelaşi deziderat, sute de mii de muncitori au organizat în aproape toate orașele sau centrele industriale din SUA și Canada ample demonstrații. Între cele mai cunoscute astfel de acțiuni, istoria a reținut-o pe cea din orașul Chicago: au participat aproximativ 90.000 de demonstranți; dintre ei, peste 60.000 se aflau în grevă. Încercând să înăbușe mitingul, poliția a deschis focul, rănind mai mulți participanți, iar pe patru dintre ei împușcându-i mortal. Lucrătorii din Anglia, Franța, Italia, Rusia, aflând despre revendicările confraților de peste ocean, s-au alăturat demersului lor, încât, peste doar doi ani, în 1888, Federația Americană a Muncii a stabilit dedicarea respectivei zile susținerii acțiunilor pentru dobândirea legală a normei de lucru de 8 ore, dar și a altor drepturi ale muncitorimii. Mișcarea internațională pentru drepturile muncitorilor a cunoscut o sinergie fără precedent, așa încât la doar un an, în 1889, social-democrații afiliați la așa-numita Internațională a II-a, au hotărât, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor.
Mi se pare interesant că, deși celebrarea zilei a pornit din SUA, la scurt timp după evenimentele dramatice prezentate anterior, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”), anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând data ca sărbătoare legală.
La noi, la români, această zi s-a sărbătorit prima oară de către mișcarea socialistă în 1890, continuând cu diverse manifestații din perioada interbelică, vizând drepturile clasei muncitoare: obţinerea concediului de odihnă anual, etc. Regimul totalitar comunist din România a transformat ziua de 1 mai într-un prilej de propagandă politică atee, prin organizarea acelor „grandioase” manifestații ale „clasei muncitoare”, instruite să intoneze sloganuri ori imne partidului și conducătorilor săi. Însă, odată cu schimbările din 1990, oamenii sărbătoresc momentul prin intens trâmbițatele minivacanțe la mare ori la munte, nelipsind mesele îmbelșugate sau tradiționalul grătar, ridicat la rangul de… „sport” național. S-a ajuns oarecum la un paradox: ziua muncii se sărbătoreşte prin odihnă! Nu vedem nimic rău în asta, dar, privind în trecutul istoric al zilei, considerăm că ar trebui să se organizeze și alte acțiuni de responsabilizare a societății față de problemele atât de multe ale celor ce muncesc. Dacă înaintaşii noştri nu ar fi luptat pentru drepturile angajaților, oare cum ar fi arătat societatea astăzi?
Este trist când trecem atât de ușor peste astfel de momente, reducând totul doar la mâncare ori distracție, uitând de faptele, evenimentele foarte importante ale devenirii noastre spirituale, culturale, economice, ba chiar politice. Bunăoară, la 1 mai 1821 oastea otomană a pătruns în Moldova, pe la Brăila, iar în Valahia, prin Giurgiu, Călăraşi, Calafat şi Bechet, urmând a înăbuşi zavera lui Tudor Vladimirescu. Tot într-o zi de 1 mai, în 1831, s-au înființat Arhivele României. La un alt 1 mai, al anului 1873, a început Expoziţia Universală de la Viena, la care a participat şi România. Tot la început de florar, în anul 1885, s-a emis Decretul regal român privind aprobarea Tomos-ului, prin care Patriarhia de la Constantinopol recunoștea Biserica Ortodoxă a Regatului României ca autocefală. Au avut loc încă multe alte evenimente la aceeași dată, unele dramatice, marcându-ne profund istoria. De exemplu, la 1 mai 1919 guvernele bolșevice ale Rusiei și Ucrainei au transmis un ultimatum României, cerând evacuarea Basarabiei şi Bucovinei în 48 de ore.
Dar să dăm zilei ce i se cuvine! Fără nicio îndoială, începutul ultimei luni de primăvară este consacrat muncii. Din spusele dumnezeieștilor scripturi, dar și din învățăturile Sfinților Părinți, aflăm că munca reprezintă o îndeletnicire ineluctabilă, precum și o mare cinste pentru noi oamenii. E o datorie către Domnul, către aproapele, dar și către sine. De aceea, ea ne înveșmântează în cea mai înaltă demnitate, deoarece Însuși Domnul lucrează. Muncind, omul nu face decât să-L imite pe Dumnezeu.
Hristos, viața vieții noastre, n-a spus vreo rezoluție excepțională despre muncă, dar a arătat prin modelul viețuirii Sale, dar și prin parabolele ce le-a rostit, deosebita considerație pe care o avea față de muncă, El Însuși crescând în familia lui Iosif, tâmplarul, meserie, pe care, potrivit tradiției a cunoscut-o și practicat-o până a ieșit la propovăduire. După acest moment din viața Sa pământeană, în cei trei ani de misiune, a muncit din greu, fiind timp de trudă, de mare osteneală. Domnul nu a avut odihnă căci spunea El: „trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan IX, 4).
În atare situație să redescoperim adevărata valoare a muncii, care consta nu doar în truda de a agonisi bani și bunuri, ci și în strădania de a lucra voia lui Dumnezeu, agonisindu-ne astfel mântuirea. Numai o astfel de muncă pentru suflet, dar și pentru trup, este „cea mai mare comoară pentru om”, după cum ne povățuiește Înțeleptul Solomon ( Pilde 12, 27). La același aspect s-a gândit probabil și George Enescu când a spus: „Pentru mine, viața fără muncă nu-și are rațiunea.”
Sursa: http://doxologia.ro
