Nimic nu este mai de preţ ca monahismul. Monahism înseamnă sfinţire a trupului și a sufletului, comuniune cu Dumnezeu, îndumnezeire. Monahism înseamnă cunoaștere, simţire și aflare a Împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul omului. Cine este înţelept și cugetă la acestea? Cel cu adevărat înţelept știe că în monahism se află Harul deosebit al lui Dumnezeu, ca îndumnezeire, ca sfinţire, căci lăsând lumea, voile proprii și libertatea, venind și trăindu‑l pe acesta (monahismul), săpând (n.tr. în ogorul sufletului) și nevoindu‑se, Îl găsește pe Iisus și devine împărat al împăraţilor întru libertatea adusă de slobozirea de patimi.
Fără monahism nimeni nu ajunge la nepătimire. Nimeni nu dobândește minte curată fără priveghere, înfrânare și rugăciune neîncetată. Nimeni nu ajunge la contemplaţie fără trăirea monahală. Nimeni nu ajunge la o comuniune atât de strânsă cu Iisus, fără numai cel care rămâne lângă El și nu‑L părăsește. Atunci se va învrednici de fericirea: „Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu”.
Dacă inima nu se va curăţa, Iisus Cel curat nu va veni ca să‑Și facă sălaș în ea. Dar cum este cu putinţă ca în mijlocul lumii să‑ţi cureţi inima? De aceea părinţii, cunoscând aceasta, au părăsit lumea și s‑au sălășluit în pustie, unde și‑au așezat locul de luptă, după care au dobândit cununile biruinţei. Așadar, omul este chemat să înceapă lupta și nevoinţa cea duhovnicească, având ca împreună‑luptător pe Dumnezeu, iar ca ajutor pe stareţ. Vrăjmașul, care este diavolul, lumea și trupul, se va împotrivi cu tărie, ca să‑l înfricoșeze pe nevoitor. Dar dacă acesta va împlini sfaturile duhovnicului, cu siguranţă va câștiga biruinţa și va primi cununile slavei celei veșnice.
Monahismul este mai presus de fire. Viaţa monahismului este mai presus de fire, pentru că se leapădă de toate cele ale firii. Și iată, monahul rupe legăturile firești cu părinţii și rudele sale, îi părăsește pe aceștia prin silirea de sine, nu pentru scopuri personale, ci numai și numai pentru a sluji lui Dumnezeu cu deplină dăruire.
Noua sa viaţă are ca scop omorârea cugetării trupești și dobândirea prin nevoinţă a curăţiei îngerești. Firesc este somnul din timpul nopţii, dar monahismul impune priveghere – „Privegheat‑am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş”[1]. Firească este libertatea persoanei, dar de îndată ce omul intră în viaţa monahală, se impune omorârea voii proprii, pentru dragostea cea către Dumnezeu. Și în general, viaţa monahului este diferită de cea a lumii. Pentru aceea s‑a și numit îngerească, datorită rânduielii ei celei mai presus de fire.
Mare dar este pentru cineva a fi chemat de Dumnezeu la viaţa monahală, dar un dar și mai mare este a găsi și un povăţuitor duhovnicesc pe această cale. Căci a lăsa lumea este ușor, dar a găsi un povăţuitor potrivit, aceasta este o bunăvoinţă deosebită din partea lui Dumnezeu, fiindcă de povăţuitor depinde dacă va spori sau nu cel care s‑a lepădat de lume.
Pomenirea morţii săvârșită așa cum trebuie dăruiește multă putere la începutul dorinţei de lepădare a lumii, precum și pe toată durata vieţuirii monahale. Această pomenire i se va face o filosofie duhovnicească puternică, de unde va scoate adevărul lucrurilor pentru a putea lepăda toate cele trecătoare.
Cercetează mormintele cele reci și acolo întinde‑ţi urechea ta și ascultă ce ţi se spune de către cei ce locuiesc în ele: „Căci ce‑i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă‑şi pierde sufletul?”[2] și: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”[3].
În clipa cea mai grea și mai dureroasă a morţii, nu este cine să ajute omului fără numai faptele lui. Cu adevărat nimeni, fără numai Dumnezeu. Dacă pe Acesta Îl vom sluji, vom avea un preaputernic ajutor și ocrotitor în cumplita despărţire dintre trup și suflet din ceasul morţii. Câtă agonie are sufletul care se desparte de trup! De această agonie adu‑ţi aminte neîncetat și cugetă și la faptul că avem de trecut și prin vămile din văzduh care împiedică sufletele ce vor să urce la Cer, arătându‑le faptele din viaţă și trăgându‑le în iad.
Apoi trebuie să luăm aminte că și la judecată avem de mers. Vai, și ce judecată! Atunci cuvintele „am păcătuit” și „curăţește‑mă pe mine, păcătosul” nu mai au putere, căci se pecetluiește gura, neavând ce răspuns să dea. Acestea și mai multe decât acestea suntem datori să le cugetăm, ca să înţelegem mai bine care este scopul nostru și să alergăm cât mai repede către atingerea acestuia, fiindcă nu știm ce ne aduce ziua de mâine și nesigură este clipa morţii. Doar binele cel după Dumnezeu va rămâne și îl va urma pe om.
Și ce este mai bun decât a lucra cineva pentru Dumnezeu în toată viaţa sa, astfel încât plata ostenelii sale să o ia cu el atunci când merge la Dumnezeu? Cu adevărat acesta este negustorul cel înţelept care a găsit mărgăritarul cel de mult preţ.
Dacă vei auzi glasul Domnului tău, să nu‑ţi împietrești inima, ci ascultă ce‑ţi spune El. „Că va grăi pace peste poporul Său și peste cuvioşii Săi şi peste cei ce îşi întorc inima spre Dânsul”[4].
Îţi doresc din toată inima ca prin dragostea dumnezeiască să ţi se facă neîncetat dorul după Dumnezeu și să ajungi, înaripat fiind de el, la frumuseţea cea întocmai cu a Îngerilor, pentru rugăciunile Egumenei acestui loc, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea. Amin.
[1] Psalmi 101, 8.
[2] Marcu 8, 36.
[3] Ecclesiasticul 1, 2.
[4] Psalmi 84, 9.
Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.
